Cetăţii lui, c-aş fi golit în Argos
Vreun oraş din prejurimi, din cele
Supuse mie. Aici fiind aproape,
Ne-am fi-ntâlnit adese şi nimica
Şi nimenea n-ar fi putut să curme
Iubirea dintre noi şi bucuria
Pân’ nu ne-ar fi acoperit viaţa
Al morţii nor cernit. Dar fericirea
Ne-o pizmui un zeu, care pe bietul
Ulise singur nu-l întoarse-n ţară.”
Aşa vorbi. Şi toţi cuprinşi de jale
Se-nduioşară. Şi plângea copila
Lui Joe-atunci, Elena argeiana,
Plângea şi Telemah, chiar Menelaos,
Cu ochii-nlăcrimaţi a fost şi fiul
Lui Nestor, Pisistrat, că-şi amintise De Antiloh, de frate-său, viteazul
Neasemuit, ucis de Memnon, fiul
Fălos al Aurorei. Şi la dânsul
Gândind, rosti cuvinte-naripate:
„De câte ori te aminteam pe tine
Şi stam de vorbă între noi acasă,
Moş Nestor ne spunea, că tu Atride,
Eşti omul dintre toţi cel mai cuminte.
Deci dacă-i chip, ascultă-acum la mine.
Nu-mi place mie bocetul la masă.
Doar o să vie ziua cea de mâne
Şi nu mă supăr dac-atunci jăli-veţi
Pe orice muritor care s-ar stinge.
Că pentru bieţii oameni numai una
E cinstea cea din urmă: să-ţi tai părul Şi pe obraz să laşi să-ţi curgă lacrimi.
Doar a pierit şi frate-meu, şi n-a fost În oaste cel mai nebărbat din Argos.
Vei fi ştiind-o tu. Eu niciodată
Nu fui cu el şi nu-l văzui. Se zice
Că pe-Antiloh nu-l întrecea nici unul În repejune şi-n războinicie.”
Bălanul Menelaos îi răspunse:
„Iubitul meu, grăit-ai tot ce poate
Grăi şi face-un om cu cap şi-n vârstă
Mai naintat ca tine. Nu mă miră;
Ca fiu al unui tată cum e Nestor,
Tu cugeţi sănătos. Se vede lesne
