Doar în Olimp de-o fi cumva la Joe
Palat la fel. Ce frumuseţi nespuse
Şi ce minuni! Uimirea mă cuprinde!”
Luă Atride seama când şoptiră
Şi le rosti cuvinte zburătoare:
„Copiii mei, nu-i nici un om pe lume De semuit cu Joe, căci palatul
Şi-avutul lui n-au moarte niciodată.
Doar între oameni pot să fie unii
Mai mult sau mai puţin bogaţi ca mine.
Ci multe-am pătimit şi multă vreme
Pe lume-am rătăcit până ce adus-am
Averea pe corăbii. Tocma-n anul
Al optulea venii din pribegia
Din Cipru, din Fenicia, din Egipet.
Fusei la etiopi, la cei din Sidon
Şi la erembi, şi-n Libia, pe unde
La miei le creşte coarnele deodată
Şi oile pe an de trei ori fată.
Acolo nici stăpânul, nici păstorul
Nu sunt lipsiţi de brânză şi de carne Şi lapte dulce, că mereu tot anul
Sunt alăptate oile şi mulse.
Ci-n vreme ce mi-agoniseam avere
Cutreierând meleagurile-acele,
Pe frate-meu un altul îl ucise
Hoţiş, pe nevestite, prin trădarea
Soţiei lui cea pròcletă. De-aceea
Eu n-am plăcere-a stăpâni averea;
Veţi fi ştiind şi voi din auzite
De la părinţi, oricare vor fi dânşii, Că multe-am mai păţit; mi se prădase Palatul meu cuprinzător de multe
Şi mari comori . Mai bine-aveam acuma A treia parte din avutul casei
Şi-n viaţă să fi fost aceia care
Pieriră-atunci cât a ţinut războiul
Pe câmpul de la Troia, aşa departe
De Argos cel păscut de cai! Adese
Pe toţi mă pun a-i tângui şi-a-i plânge Când stau în casă singur; ba cu plânsul Mă răcoresc, ba încetez, că iute
De vaietul cel fioros te saturi.
Pe toţi îi plâng şi după toţi mă doare, Dar nu aşa ca după unul singur,
De-a cărui amintire mi-este somnul
Şi masa de nesuferit, căci nimeni Din toţi ai noştri n-a răbdat mai multe Şi mai cumplite cazne ca Ulise.
Menit a fost să sufere sărmanul,
