Tu-i ştii pe cei care căzură-n luptă.

Mai este unul viu, oprit pe mare.

E Aias, cel care pieri cu flota.

Întâi Neptun l-apropie de Gira, Nămornicele stânci, şi de talazuri

El l-a ferit. Şi-ar fi scăpat de moarte, Cu toată ura ce-i purta Minerva,

De nu rostea cuvinte nenfrânate

În marea lui orbire. Se fălise

Că peste voia zeilor va trece

Nevătămat şi sigur largul mării.

Neptun atunci cum i-auzi trufia,

Îndată cu mâni tari luând tridentul, Din răsputeri izbi în stânca Girei

Şi-o despică în două, iar o parte

Rămase tot pe loc; bucata ruptă,

Pe care-ntâi în marea lui orbire

Se împlântase-Aias, de-a fost pe urmă

Purtat pe valul mării nesfârşite,

Adânc se cufundă. Şi astfel dânsul

Pieri-necat în unda cea sărată.

Iar fratele-ţi la-ntoarcerea-i cu flota Se smulse într-un fel de la pieire,

Că-l izbăvi Junona cea-nchinată.

Dar tocmai când era pe-aci s-ajungă

La plaiul nalt Malea, -nvolburarea

Smuncindu-l, îl luă pe-ntinsul apei, De tot ofta din greu, până la capul

Ţinutului, pe unde mai nainte

Şedea Tiest şi-acum avea locaşul

Feciorul său Egist. Dar când la urmă

Întorsul îi păru de-acolo sigur

Şi vânt prielnic îi suflară zeii

Şi tot sosi cu oastea lui acasă,

Cu drag îşi puse el picioru-n ţară

Şi-şi sărută îmbrăţişând pământul.

Şi multe lacrimi calde-i picurară

Din ochii lui, când el văzu olatul

Dorit al lui. Dar îl zări străjerul

Cel aşezat pe foişor de însuşi

Egist vicleanul pentru-a lui pândire Şi căruia îi juruise plată

De doi talanţi, aşa că el tot anul

Stătea veghind, ca nu cumva viteazul Pe neştiute să pătrundă-n ţară

Şi cu putere de război să vie.

Se duse-atunci la domnul său iscoada Să-i dea de veste, iar Egist îndată

Urzi cea mai vicleană cursă. Alese

Vreo douăzeci de oameni pe sprânceană

Şi la pândiş i-ascunse; pe de alta

Orândui la curtea lui un praznic.

Apoi purcese cu alai de care

Spre a pofti pe craiul Agamemnon

Cu gând nelegiuit. L-aduse acasă

Pe el care nimic nu bănuise

Şi după ospătare îl ucise

Cum cineva ucide-un bou în staul.