Iar eu în veci să tot oftez de doru-i, Că-i dus de mult. Nici nu ştim dacă dânsul E viu sau mort. L-o fi jălind bătrânul Laerte şi-nţeleapta Penelopa
Şi Telemah, pe care-l părăsise
Abia născut acasă.” Asta zise,
Şi Telemah, de dorul lui Ulise,
Fu-nduioşat şi-l podidiră lacrimi
Din pleoape pe obraji, când auzise
De tatăl său. Şi apucându-şi haina
Cea porfirie o trase peste faţă.
Dar craiul îl ghici. Gândi în sine
Să-l lase-a pomeni de-al lui părinte Ori să-l întrebe şi să-l cerceteze.
Şi tocmai când el cugeta la asta,
Din nalta-i, miresmata ei cămară
Veni Elena, asemenea Dianei
Cea cu săgeţi de aur. Iar Adrasta
Un scaun bine-făurit i-aduse,
Alcipa un chilim de lână moale,
Iar Filo un paner de-argint ce-i dase Alcandra, a lui Polib soţie, care
Sălăşluiau în Teba din Egipet
Şi-aveau în casă mare bogăţie.
Polib atunci în dar lui Menelaos
Îi dete două căzi de-argint şi două
Tripeduri şi talanţi de aur zece.
Deosebit îi dărui Elenei
Nevastă-sa nepreţuite daruri:
O furcă de-aur, un paner cu roate,
Întreg de-argint şi împletit deasupra Pe margine cu aur. Scula asta,
Cu tort ticsită, i-o aduse-acuma
Şi-o puse-n faţă Filo cămăraşa,
Lungind deasupra-i furca cea de aur
Cu caier stânjeniu. Şezu Elena
Pe scaunul ce-avea pe sub picioare
Un scăunel şi începu deodată
Pe soţul ei să-ntrebe: „Ştim noi cine
Sunt oamenii care-au venit acasă
La noi, tu, preamărite-al meu bărbate?
Mă-nşel cumva? Ori adevăr voi spune?
Dar inima-mi dă ghes, că niciodată
Eu nu văzui atât-asemănare
La un bărbat şi nici la o femeie,
De stau crucită când mă uit! vezi colo Cum el arată àidoma feciorul
