Pe el de soartă crudă nu-l scutiră,

Şi nu l-ar fi scutit, de-avea Ulise

Chiar inimă de fier. Dar hai să mergem

Să ne culcăm în pat, ca noi pe urmă, Dormind, de-odihnă dulce s-avem parte.”

Cum zise el, Elena argeiana

La roabe porunci să care paturi

În tindă şi să-mpăture-aşternuturi

Frumoase porfirii, să-ntindă scoarţe Şi moi velinţi de-acoperit să puie.

Iar roabele ieşiră-apoi din sală

Cu facle-n mâni şi aşternură paturi.

Acolo-i duse pe străini un crainic

Şi amândoi în tindă se culcară,

Voinicul Telemah şi al lui Nestor

Fecior chipos. Iar fiul lui Atreus

Dormi năuntru-n casele înalte

Şi-alăturea de el dumnezeiasca

Între femei, cu straiul lung, Elena.

A doua zi, când zorile-nzoriră

Trandafirii, viteazul Menelaos

Din patu-i se sculă şi-şi puse haina, Cu sabie-ascuţită se încinse

Şi după ce pe dalbele-i picioare

Legă sandale dalbe şi din casă

Ieşi leit un zeu la-nfăţişare,

S-apropie de Telemah şi zise:

„Voinice Telemah, ce treabă oare

Te-aduce-aici pe largul spate-al mării?

A ta nevoie ori nevoia obştii?

Să-mi spui tu asta drept.” Iar el răspunse:

„Nălţate-Atrid, stăpânitor de oameni, Venii să-mi dai vr-o veste despre tata, Mâncată-i casa-mi, dusă mi-e moşia,

La mine-acasă mişună duşmanii

Ce-mi tot înjunghe oi şi boi grămadă, Sfruntaţii peţitori ai mamei mele.

De-aceea vin să-ţi cad eu la picioare Să-mi spui ce ştii de jalnica lui moarte.

De s-a-ntâmplat s-o vezi cumva cu ochii Ori auzit-ai povestind-o altul

Rătăcitor cu el, căci n-a fost nimeni Născut pe lume mai de plâns ca dânsul.

Să nu mă cruţi de milă sau ruşine,

Ci spune-aieve ce-ai văzut ca martor.

Eu rogu-te, de ţi-a făcut vrun bine

Vorbind sau făptuind viteazu-mi tată

Şi s-a ţinut aşa de vorba-i dată

Odinioară-n Troia, când amarul

Vă copleşea pe toţi aheii, adu-ţi

Aminte-acum şi spune-mi adevărul.”

Adânc oftă şi zise Menelaos:

„Hei, Doamne, nişte păcătoşi şi fameni Ar vrea să doarmă-n patul lui Ulise, Bărbat aşa de vajnic în putere!

Cum dacă cerbul adormindu-şi puii

Sugari în cuibul unui leu puternic

Cutreieră păduri şi paşte iarbă

Pe văi, şi când apoi se-ntoarnă leul La cuibul său, dă puilor o moarte

Năprasnică, la fel Ulise-odată

Zdrobi-va pe mişei. Dă, Doamne Joe,