„Copiii mei, aduceţi telegarii
Şi înhămaţi-i, şi grăbiţi-i calea
Lui Telemah”. Aşa grăi, iar dânşii
Cu drag îl ascultară. Caii repezi
În pripă la teleagă-i înhămară.
Iar chelăriţa puse vin şi pâne
Şi udătură ce o gustă domnii
Din neam de zei. Sui apoi în carul
Cel prea frumos băiatul lui Ulise,
Şi Pisistrat, alăturea de dânsul
Suindu-se, luă în mână frâul Şi telegarii şi-i sili cu biciul,
Iar ei voios zburară pe câmpie,
Lăsară Pilos, nalta lor cetate,
Şi cât e ziua hamul clătinară.
Când soarele-asfinţi şi orice cale
Fu adumbrită, ajunseră la Fera,
La locuinţa lui Diocle, fiul
Lui Ortiloh, născutul din Alfeos.
Acolo dânşii-şi petrecură noaptea,
Iar el le dete daruri de-ospeţie.
A doua zi, când se iviră zorii
Trandafirii, ei înhămară caii
Şi-n carul înflorat suind, plecară
Pe poarta cea cu bolţi răsunătoare,
Plesniră roibii, care-o şi zbughiră.
Trecură prin ogoarele câmpiei
Şi drumul pân’la capăt şi-l făcură,
Aşa-i purtau de repezi telegarii.
În vremea asta soarele apuse
Şi căile se-ntunecară toate.
Cântul IV
Sosiră ei în Lacedèmon, ţara
Cea cùncavă şi plină de ponoare,
Şi poposiră-acasă la slăvitul
Războinic Menelaos. Nimeriră
Când el cu oameni mulţi de-ai lui la curte Benchetuia la o-ndoită nuntă:
Îşi mărita mândreţe de copilă
Şi-o trimitea la fiul lui Ahile
Cel răzbitor de cete, după vorba
Ce-i dase şi-i jurase el la Troia,
