Unde-a murit. L-or fi răpus pe dânsul Duşmanii pe uscat, sau chiar pe mare O fi-nghiţit de undele Amfitritei.

De-aceea vin şi-ţi cad eu la picioare Să-mi spui ce ştii de jalnica-i sfârşire, De s-a-ntâmplat s-o vezi cumva cu ochii.

Ori auzit-ai povestind-o altul

Rătăcitor cu el, căci n-a fost nimeni Născut pe lume mai de plâns ca dânsul.

Să nu mă cruţi de milă sau ruşine,

Ci spune-aievea ce-ai văzut ca martor.

Eu rogu-te, de ţi-a făcut vrun bine

Vorbind sau făptuind viteazu-mi tată

Şi s-a ţinut aşa de vorba-i dată

Odinioară-n Troia când nevoia

Vă copleşea pe toţi aheii – adu-ţi

Aminte acum şi spune-mi adevărul.”

Iar călăreţul Nestor îi răspunde:

„Iubitul meu, tu-mi pomeneşti de greul Şi caznele ce-avurăm noi aheii,

Amarnici luptători, în ţar-aceea.

Vai, câte-am pătimit pe murga mare

Când rătăceam pe vase după pradă

Mânaţi fiind de-Ahile, câte iară

Prin harţele din jur de sub cetatea

Cea mare-a craiului Priam, pe unde

Căzură-apoi vitejii cei de frunte!

Acolo zace Aias cel războinic,

Şi-Ahile, şi Patroclu cel de-o seamă

Cu zeii de şoiman. Acolo zace

Şi Antiloh, voinicul şi alesul

Fecior al meu, neîntrecut în arme

Şi-n repejunea lui. Şi alte multe

Păţirăm noi atunci. Dar cine poate

De-a fir-a-păr să le înşire toate?

Să stai şi cinci şi şase ani de-a rândul Să-ntrebi de toate câte suferiră

Săracii căpitani ahei la Troia,

Că tot nainte de-a-ncheia povestea

Ţi s-ar urî şi ai pleca în ţară,

Căci nouă ani într-una fără preget

Cercam noi fel şi chip să-i dăm de capăt Războiului, şi Dumnezeu la urmă,

Cu chiu, cu vai, abia ne-a dat izbânda.

Pe vremea-aceea-n tabără nici unul

Nu sta să se măsoare cu Ulise

În agerimea minţii; pe oricine

Grozav îl dovedea cu isteţimea

Măritul tău părinte, că pesemne

Eşti fiul lui. Uimit mă uit la tine

Cum după vorbă-i semeni. Nici n-ai crede C-ar semăna un tânăr la vorbire

Aşa cu el. Cât a ţinut războiul,

Eu şi Ulise nu ne dezbinarăm

Vreodată-n adunare şi la sfatul

Bătrânilor, ci tot uniţi, cu mintea

Şi chibzuirea ne trudeam s-aducem

Oştirii noastre cel mai mare bine.

Dar când cetatea lui Priam luarăm,