Am da-o mamei lui şi celui care
I-ar fi bărbat.” Aşa vorbeau flăcăii, Iar Telemah se coborî-n celarul
Înalt şi-ncăpător pe unde tata-i
Avea grămezi de aur şi de-aramă
Şi lăzi cu haine şi de-ajuns în vase Ulei mirositor. Steteau-năuntru
Înşiruite la perete chiupuri
Cu vin curat şi vechi, o băutură
Cu gust plăcut, dumnezeiesc, păstrată
De dragul lui Ulise ca să beie
Când el acasă s-ar întoarce-odată
Sleit de-atâtea suferinţi. Celarul
Avea închisă poarta cu canaturi
De scânduri groase, ţapăn încheiate, Pe unde zi şi noapte sta de pază
Şi-avea de toate grijă chelăriţa,
Bătrâna cea sfătoasă Evriclèa.
Pe ea chemând-o, Telemah îi zise:
„Măicuţă, hai şi scoate-mi în ulcioare Din vinul cel mai bun păstrat de tine, Gândind că poate va veni vrodată
Nenorocitul, vrednicul meu tată,
De va putea să scape de la moarte.
Vreo douăsprezece umple-mi şi cu dopuri Astupă-le vârtos şi în burdufuri
Cusute bine toarnă tu făină
La moară măcinată şi să fie
De douăzeci măsuri făina toată.
Tu singură să ştii de treaba asta.
Să fie strânse toate la o parte,
Căci eu de-acolo le ridic diseară
Când mama în iatac o să se suie
Şi are să se culce. Eu plec mâne
La Sparta şi la Pilos nisiposul
Să-ntreb de tata, s-aflu dacă vine.”
Aşa-i vorbi, iar maica Evriclèa
De groază prinse-a se boci şi astfel, Cu jale tânguindu-se, -i răspunse:
„Cum te-ai gândit, tu, fătul meu, la asta?
Şi unde vrei să mergi în largul lumii, Tu singur, fiu iubit? Măritu-ţi tată
Pieri-n străinătate depărtată.
Şi cum te-i duce,-ndată peţitorii
Din urmă vor pândi să te omoare
Cu vicleşug şi-or împărţi-ndesine
Întreagă-averea ta. Rămâi tu dară
Şi bucură-te-n pace de-ale tale.
