Şi-i îndemna spre seară să s-adune

La vasul iute-plutitor, pe care

De la feciorul falnic al lui Froniu, De la Noèmon îl ceru, şi dânsul

Cu drag îl jurui. Iar mai în urmă,

Când soarele-asfinţise şi amurgul

Întunecase drumurile toate,

Împinse atunci corabia pe mare

Şi-o pregăti cu feluri de dichisuri

Purtate de un vas şi pe la capul

Limanului o-nţepeni, şi-ntr-însul

Corăbieri se strânseră-mpreună,

Iar zâna-nsufleţi pe fiecare.

Atunci şi alta mai făcu Minerva:

Se furişă în casa lui Ulise

La peţitori, le picură pe gene

Somn dulce-ademenindu-i, când beau vinul Şi cupele luându-le din mână.

Deci ei plecară prin oraş să doarmă, Cădeau de somn şi nu mai stau la masă.

Apoi Minerva cea cu ochi albaştri,

Din nou la chip şi-n glas leită Mentor, Pofti pe Telemah afară-n faţa

Palatului: „Voinice,-i zise, iată

Stau gata-acuma soţii tăi la vâsle,

Aşteaptă să porniţi. Deci haidem iute, Să nu mai zăbovim călătoria.”

Aşa vorbi şi grabnică zeiţa

Porni nainte, el mergea în urmă.

Iar când spre vas se coborau la mare Pe prund, găsiră-acolo pe tovarăşi

Cu plete lungi. Şi Telemah le zise:

„Haidem, fârtaţi, merindele s-aducem, Căci ele stau grămadă strânse-acasă.

Nimic nu ştie mama de plecare,

Nici roabele, afară doar de una.”

Aşa grăi şi el purcese-ntâiul,

Iar ei din urmă. Toate le cărară

Şi-n vasul plutitor le-adăpostiră

Cum poruncise fiul lui Ulise.

El se sui la urmă-n vas, Minerva

Naintea lui şezu pe după cârma

Corăbiei şi Telemah alături.

Corăbierii dezlegară vasul,

Apoi intrară şi pe bănci şezură.

Minerva le stârni un vânt prielnic,

Munteanul ce pe-ntunecata mare

Sufla şi şuiera cu-nverşunare.

Iar Telemah, zorind pe-ai lui tovarăşi, Le-orândui să puie-acum dichisul;

Ei ascultau de vorba lui şi-ndată

Catargul cel de brad îl ridicară

Şi-l împlântară-n grinda cea scobită

Şi bine-l arcăniră-n două laturi

Şi-ntinseră pe el vintrele albe

Cu bine răsucitele curele.

Iar pânza se umfla, de vânt bătută,

Şi valu-ntunecat vuia în jurul