Şi la oraşul nisipos, la Pilos.
Să-ntreb de vine tatăl meu, că poate Mi-ar spune-un om ceva ori auzi-voi
Vrun zvon purces din slavă, care face Pe oameni şi mai lăudaţi să fie.
De-oi şti că el viază şi-o să vie,
Mai pot s-aştept un an, cu tot necazul.
Dar dac-aud că-i mort şi nu mai este, Napoi venind, îi-nalţ mormânt în ţară
Şi-i fac o-nmormântare strălucită,
Cum sunt dator, şi-apoi mărit pe mama.”
Aşa grăind, el şade jos pe scaun.
Atunci se scoală Mentor, un prieten
Al lui Ulise, care casa-i toată
I-o-ncredinţase când pleca la Troia
Şi-orânduise de bătrân s-asculte,
Ca el să ţie toate-n stare bună.
Şi, om cu cap, aşa vorbi bătrânul:
„Itacieni, voi daţi-mi ascultare
Să cuvântez. De-acum să nu mai fie
Vrun domn stăpânitor pornit spre bine Şi cruţător şi blând şi cu dreptate, Ci veşnic rău, tiran şi făr-de-lege, Căci iată cum a fost uitat Ulise
De toţi supuşii lui, cu care dânsul
A fost aşa de bun ca un părinte!
Dar nu mi-e chiar de peţitorii mândri, Că ei, mânaţi de cugete viclene,
Fac silnicii, ei doar îşi pun viaţa
Când zilnic storc averea lui Ulise
Gândind că el e dus şi nu mai vine.
Ci mi-e de voi ceilalţi, de tot poporul, Că staţi aşa-mpietriţi, nu faceţi gură
Şi nu-nfrânaţi odată pe nemernici,
Măcar că sunteţi mulţi, iar ei o mână.”
Dar Leocrit al lui Evènor zise:
„Hainule, bezmeticule Mentor,
Ce vorbă spui şi-ndemni să ne-nfrâneze?
Să fie şi mai numeroşi bărbaţii,
Cu greu ne-or bate şi ne-or da în lături De la ospăţ. Să vie chiar Ulise
Pe mândrii peţitori să-i afle-acasă
Benchetuind şi să poftească dânsul
Din sală să ne-nlăture; nevasta-i
De loc n-o să se bucure de-ntorsu-i, Oricât e dorul ei de mare; el acolo
Pieri-va mişeleşte, dacă luptă
Cu noi care suntem mai mulţi la număr.
Deci vorba ta-i prostie. Hai dar, oameni, Vă-mprăştiaţi la treburi fiecare.
La drum pe Telemah grăbească-l Mentor Şi Aliters, ei care sunt prieteni
