Cum dânsa deşira frumoasa-i pânză.
De-aceea şi silită de nevoie
Ţesutul şi-l găti până la urmă.
Dar ca s-o ştii şi tu şi tot poporul, Aşa-ţi răspund prin mine peţitorii:
Dă drumul mamei tale şi-o zoreşte
Să ia de soţ pe cine-o sfătuieşte
Părintele-i şi-i place ei mai bine.
Iar dacă mult aşa ne va mai fierbe
Cu darurile ei şi cu ştiinţa
Ce cu prisos îi dărui Minerva –,
De ştie lucru minunat de mână
Şi-o taie capul şi-i aşa măiastră
Cum n-auzim c-au fost odinioară
Frumoasele aheilor, Alcmena
Şi Tiro şi Micena cea-nstemată,
Că n-aveau ele mintea Penelopei –, Ea n-a brodit-o bine de-astă dată,
Că peţitorii n-or să cruţe rostul
Şi bunurile tale câtă vreme
Va face ea cum azi o-nvaţă zeii.
Cu asta dobândeşte mare vază,
Dar tu pierzi o grămadă de-avuţie.
Noi nu plecăm la ţară, la moşie,
Şi nici aiurea până ce cu unul
Din noi, cu cine vrea, nu se mărită.”
Iar chibzuitul Telemah îi zise:
„Cum pot din casa mea să scot cu sila Pe-aceea care m-a născut pe mine
Şi m-a crescut, o, Antinou! Pe urmă
Ştim noi că tata-i mort şi nu trăieşte Pe undeva? Şi greu e pentru mine
Să dau despăgubire-aşa de mare
Bunicului, de-i voi trimite-acasă
Cu vrerea mea pe mama. Apoi şi tata
M-ar pedepsi şi Dumnezeu m-ar bate,
Căci mama, la plecarea ei de-acasă,
Se va ruga de-amarnicele Furii,
Şi oamenii mă vor huli pe mine.
Nu pot hain să fiu aşa cu mama.
Şi dacă vouă vi-i necaz de asta,
Plecaţi din casă, pregătiţi aiurea
Ospeţele, mâncaţi avutul vostru
Poftindu-vă pe rând unii pe alţii.
