Şi dac-am face-o, vai de noi, căci bieţii Suntem cu totul nedeprinşi la arme.

M-aş apăra, dacă mi-ar sta-n putere, Căci prea-i nesuferită starea asta;

În chip înjositor îmi piere casa.

Să vă-nciudaţi şi voi, s-aveţi ruşine, Că vede lumea de prin ţări vecine.

Vă temeţi şi de-a zeilor mânie,

Ca nu cumva,-ndârjiţi de-aşa păcate, Pe voi acum să prindă duşmănie.

În numele lui Joe şi-al dreptăţii

Ce întruneşte oameni şi-i desparte,

Curmaţi, prieteni, jaful şi-n cumplita-mi Durere mă lăsaţi să sufăr singur,

Că nu vă duşmăni preabunu-mi tată

Şi nici un rău nu vă făcu vreodată,

Ca voi acum să vă răstoarceţi răul

Şi să mă duşmăniţi lăsând în voie

Şi păsuind aşa pe-acei nemernici.

Mai folosit aş fi eu dac-avutul

Şi turmele de voi mi-ar fi mâncate,

Căci poate m-aş alege-apoi c-o plată.

Doar m-aş ţinea de voi prin tot oraşul Şi tot aş stărui până ce-averea

De-a binelea mi-ar fi înapoiată.

Dar astăzi mi-e zadarnică durerea,

De voi, de nepăsarea voastră dată.”

Aşa vorbi răstit cu ochii-n lacrimi

Şi la pământ apoi trânti toiagul,

Şi-a fost cuprins de milă tot poporul.

Tăcură molcom toţi; cu graiuri aspre Nu cuteză nici unul să-i răspundă,

Doar Antinou aşa-l primi din gură:

„Hei, tinere, care vorbeşti cu ifos, Tu, nenfrânate, ce ne spui palavre

Ca să ne faci de râs şi de ocară?

De loc nu ţi-s de vină peţitorii,

Ci maică-ta, mehenghe nentrecută.

Căci iată sunt trei ani şi-acuma patru De când cu şiretenie ne înşală,

Dă tuturor nădejde şi trimite La fiecare vorbă şi momeală,

Pe când ea are gânduri osebite.

Mai născoci şi-o altă-nşelătură:

La stativele-n casă-i aşezate

Ea începu a ţese-o pânzetură

Subţire şi prelungă,-apoi ne zise:

«Voi tineri peţitori ai mei, acuma

Când răposat e soţul meu Ulise,

Mai aşteptaţi şi nu grăbiţi cu nunta, Să isprăvesc întâi această pânză,

Să nu mi se destrame urzitura,

Că vreau să fie giulgiul lui Laerte, Când nemiloasa moarte o să-l culce,

Ca nu cumva femeile-aheene

Să aib-alean pe mine, că din parte-mi Fu socrul meu negiulgiuit la moarte, Când el agonisise-atâta-avere».

Aşa ne spuse şi-o crezurăm, proştii, Ea ziua tot lucra la pânza mare,

Dar peste noapte la lumini de torţe

Ea deşira tot ce lucrase ziua.

Aşa ne tot prosti trei ani de-a rândul Şi o crezurăm noi, dar iat-acuma,

În anul cel de-al patrulea ne-o spuse Femeia care bine o ştiuse,

Şi noi am apucat-o şi-am văzut-o