De două slujitoare. Cum ajunse

La peţitori mândreţea de femeie,

Stătu pe pragul sălii măiestrite,

C-un luciu văl acoperindu-şi faţa.

Alături stau femeile-i cinstite,

Şi zise-atunci de lacrimi podidită

La înzeitul cântăreţ: „Tu, Femiu,

Mai ştii şi alte cântece vrăjite,

Isprăvi de oameni şi de zei, slăvite De cântăreţi. Din ele cântă unul

La cei de faţă stându-le aproape,

Iar ei să-şi beie vinul pe tăcute,

Dar mântuie-acest cântec de durere,

Căci nu mai pot de jalea ce m-ajunse.

Mi-e dor în veci şi tot mi-aduc aminte De sufletul acela, de bărbatul

A cărui veste merse pretutindeni

Şi-i răspândită-n Argos şi-n Helada.”

Dar chibzuitul Telemah răspunse:

„De ce tu, mamă, nu laşi după voie

Iubitul cântăreţ să ne desfete.

De-nvinuit doar nu sunt cântăreţii, Ci Joe care-aşa cum vrea şi-i place

În lume fiecărui parte-i face.

Să nu ne fie cu bănat că Femiu

Ne viersuie-a danailor răstrişte,

Căci oamenii mai bucuros ascultă

Cântarea cea mai nouă ce s-aude.

Îndură-te şi-ascultă şi tu, mamă,

Că nu numai Ulise, ci şi alţii

Aşa de mulţi au mai pierit la Troia.

Dar du-te tu-n cămara ta şi vezi-ţi

De stàtive, de furcă, şi sileşte

Pe roabe ca să deie zor la lucru.

De cuvântări vor îngriji bărbaţii

Şi mai cu seamă eu, stăpânul casei.”

Uimită ea se napoie-n odaie;

Luase-aminte cu ce rost vorbise

Băiatul ei. Suindu-se pe urmă

Cu roabele-mpreună ea în catul

De sus al casei, îşi plângea bărbatul Cel dus de mult, până ce somn prielnic Pe pleoape lin îi picură Minerva.

Făcură larmă-atunci şi gură multă

În sala cea umbroasă peţitorii

Cu toţii ahtiaţi după femeie.

Dar Telemah aşa le zise-ntâiul:

„Voi, peţitori ai mamei mele, care

Vă bateţi joc de noi din cale-afară, Să stăm acum la masă să petrecem

În linişte şi zarva să-nceteze,

Că-i bine s-auzim pe cântăreţul

Dumnezeiesc cu viersu-i plin de farmec.

Iar mâne toţi să ţinem adunare

Ca să vă spun cuvântul meu pe faţă

Şi fără-nconjur să ieşiţi de-aicea,