Şi un paharnic se purta pe-aproape
Şi vin le mai turna amândurora.
Intrară-apoi şi peţitorii mândri,
Pe rând şezură-n scaune şi-n jeţuri, Iar slujitorii apă le turnară
Pe mâini ca să se spele; în panere
Ticsiră pâne roabele, feciorii
Ulcioarele cu vin încununară.
Cu mânile-ncepură-apoi mesenii
Să umble la gătitele bucate, Iar când de-ajuns mâncară şi băură
Ei mai avură grijă şi de alta,
De cântec şi de joc, dichisul mesei.
O strălucită liră puse-un crainic
În mânile lui Femiu, care bietul
Cânta silit de peţitori la mese,
Şi el frumos din strune sta să cânte.
Iar Telemah s-apropie cu capul,
Ca nu cumva vrun altul să-l audă,
Şi zise-aşa Minervei: „Dragă oaspe,
Te-ai supăra de ce-am să-ţi spun eu ţie?
Aceşti netrebnici au numai o grijă,
Să cânte şi să joace; nu le pasă
Căci din avutul altuia se-mbuibă
Nepedepsiţi, avutul celui care
Va fi pierit, iar oasele-i albite
Zac putrezind pe undeva-ntr-o ţară
Sau sunt rostogolite de talazuri.
De l-ar vedea-n Itaca-ntors pe dânsul, Cum ar dori ei toţi să fie-ndată,
În groaza lor, mai sprinteni de picioare Decât bogaţi în aur şi-n veşminte!
Dar el muri acum de moarte crudă
Şi nu mai tragem noi nici o nădejde, Să spuie-oricine-ar fi că el se-ntoarnă.
E dus de pe pământ şi nu mai vine.
Dar spune-mi drept, răspunde-mi la-ntrebare : De unde, cine eşti? Şi cum se cheamă
Oraşul şi părinţii tăi? În care
Corabie-ai sosit? Şi cum vâslaşii
Te-aduseră-n Itaca? Cine-s dânşii?
Că n-ai venit pe jos, de bună seamă.
Mai spune-mi una drept şi fără-nconjur, Căci voi să ştiu de vii întâia oară
Ori eşti prieten părintesc? Şi alţii Prea mulţi se perindară-n casa noastră, Căci tata-a fost un om umblat prin lume.”
Răspunse zâna cea cu ochi albaştri:
„Adevărat îţi voi grăi. Sunt Mentes, Şi înţeleptul Anhial mi-e tată.
