Sunt domnul tafienilor, poporul

Călătoreţ pe ape. Aici cu soţii

Corabia mi-am abătut acuma Călătorind pe-ntunecata mare

Spre alte seminţii, după aramă

De la Temesa şi duc fier cu mine.

Corabia mi-e lângă mal oprită,

Departe de oraş, în schela Reitron

Sub pădurosul Neion. Noi prieteni

De mult suntem, de la părinţii noştri.

Ţi-ar spune dacă-ntrebi pe moş Laerte, Bunicul tău viteazul, despre care

Aud că nu mai calcă prin cetate,

Ci stă departe tot jălind la ţară,

C-o slujnică bătrână ce-i dă hrană

Şi de băut, când bietul nu mai poate De ostenit, după ce-abia se trage

Prin ţarină şi-n vie. Venii acuma,

Căci auzii că tatăl tău e-n ţară.

Dar văd că zeii calea i-o curmară,

Căci nu e dus de pe pământ Ulise,

Ci-i viu, împiedicat pe largul mării, Într-un ostrov. Bărbaţi haini, sălbatici Acolo-l ţin pe undeva cu sila.

Eu nu sunt ghicitor şi nici de semne Tâlcuitor, dar iată-ţi dau de veste

De mai nainte cum mă-nvaţă zeii

Şi cum socot că trebuie să fie.

El n-o să mai rămână multă vreme

Răznit de ţară. Chiar de-o fi cu lanţuri De fier legat, va născoci un mijloc

De-ntoarcere, că prea-i dibaci şi vrednic.

Dar spune-mi tu adevărat şi mie

De eşti cumva chiar fiul lui Ulise.

Grozav îi semeni după ochi şi faţă,

Că-l ştiu pe el, ne întâlneam adese

Nainte de plecarea lui la Troia

Cu alţi viteji din Argos pe corăbii; De-atunci eu nu-l văzui, nici el pe mine.”

Iar Telemah cuminte-aşa-i răspunde:

„Ţi-oi spune-adevărat, cinstite oaspe.

Sunt fiul lui, c-aşa îmi spune mama, Dar ştiu şi eu? Că nimeni de la sine Pe tatăl său nu-l poate şti vreodată.

Mai bine însă mă năştea pe mine

Un om mai norocos, rămas acasă, Stăpân pe-avere pân’la bătrâneţe.

Dar vai, cel mai de plâns din toată lumea Se zice-a fi părinte-al meu, că asta Voiai să ştii.” Grăi atunci Minerva:

„Dar zeii au făcut ca neamul vostru

Şi-n viitor să aibă tot un nume,

Căci are Penelopa fiu cuminte.

Ci lămureşte-mi mie încă una

Şi spune-mi drept. Ce-nseamnă lumea asta Şi-acest ospăţ? Ce caută la tine?

E praznic ori e nuntă? Căci desigur

Nu-i cislă-aici. Cum ei petrec în sală

Benchetuind, îmi par de tot obraznici.

S-ar mânia oricare om de treabă,

Venind pe-aici, când ar vedea atâta

Neobrăzare.” Telemah răspunse:

„Fiindcă-ntrebi şi mă descoşi, străine, Să-ţi spun. Bogată, binecuvântată

Fusese casa asta câtă vreme