Să mijlocim întorsul lui Ulise.
Se va dezmânia Neptun la urmă,
Doar nu va cuteza el, unul singur,
Să deie piept cu toţi nemuritorii.”
Adaose sclipind din ochi Minerva:
„Părinte-al nostru, tu, Saturniene,
Mai mare peste domnitorii lumii,
E bine, dacă zeilor le place
Întoarcerea napoi a lui Ulise,
Pe vestitorul Hermes să-l trimitem
Să spună zânei cea cu mândre plete
Nenfrânta noastră vrere, ca Ulise
Prea-mult-păţitul să se întoarne-acasă.
Eu mă răped la insula Itaca
Spre a-ndemna şi-mbărbăta mai tare
Pe Telemah, feciorul lui Ulise,
Să cheme pe ahei la adunare, S-alunge el pe toţi ai Penelopei
Obraznici peţitori cari avuţia-i
Părăduie şi cu nemiluita
Înjunghe oi şi boi cornaci şi dugleşi, Benchetuind mereu. Apoi pe dânsul
La Sparta-l voi petrece şi la Pilos, Oraşul nisipos, să-ntrebe acolo;
Poate-ar afla ceva despre întorsul
Iubitului său tată, şi-ntre oameni
Umblând ar dobândi el bună vază.”
Aşa vorbeşte Palas şi încalţă
Sandale dalbe veşnice de aur,
Cu care ea se poartă tot ca vântul
Pe apă, pe uscat fără hotare.
Şi-apucă arma-i cea cu bold de-aramă
O suliţă vârtoasă, grea şi mare,
Cu care cete de voinici doboară
Când ea, născuta din puternic tată,
S-avântă-asupra lor înverşunată.
Şi năvălind de pe Olimp se duse
Şi la Itaca se opri-n cetate,
Pe prag la poarta curţii lui Ulise.
Cu lancea-n mână ea părea că-i Mentes, Al casei vechi prieten, domnitorul
Poporului din Tafos. Dete-acolo
De peţitorii cei trufaşi. Pe prispă
Cu toţii petreceau la joc cu zarul
