Şi plângeţi. Părăsiţi mai iute arcul Să-nceapă jocul vajnic peţitorii,
Că-mi pare că nu-i lesne-a trage arcul Acesta lustruit; doar nu-i nici unul Din cei de faţă tare ca Ulise.
Eu însumi îl văzui; eram pe-atuncea
Doar un copil şi tot mi-aduc aminte.”
Aşa zicea şi-avea nădejde-n sine
Să-ntindă coarda, să răzbată fierul, Dar el avea întâiul să se-nfrupte
De-amarnica săgeat-a lui Ulise,
Pe care-l necinstea şezând în casă-i Şi asmuţind asupra-i pe tovarăşi.
Dumnezeiescul Telemah le zise:
„Vai mie, Joe mă sminti cu totul!
Iubita-mi mamă, cât e de cuminte,
Tot zice că se va-nsoţi cu altul
Şi se va-ndepărta din casa asta.
Şi eu prosteşte râd şi tot mă bucur.
Dar haide, peţitori, acum la luptă,
Răsplata-i o femeie ca nici una
În toată-Ahaia şi-n cetatea Pilos,
Şi-n Argos, şi-n Micena, şi-n Itaca, Şi pe uscatul negru. O ştiţi bine
Voi înşivă, de ce să-mi laud mama?
Deci hai odată, n-o lungiţi cu mofturi Şi nu mai pregetaţi să-ntindeţi arcul, Ca să vedem pe cel care va bate.
Şi eu m-aş încerca să trag dintr-însul.
De l-aş putea întinde şi săgeata-i
S-o trec prin fier, eu n-aş avea durerea Să văd că maica-mi părăseşte casa,
Cu altul pleacă şi mă lasă singur,
Şi pot şi eu s-am biruinţi frumoase
Ca tatăl meu.” El zice şi-n picioare Răsare drept, aruncă de pe umăr
Veşmântu-i porfiriu, descinge spada
Şi sapă-ntâi un singur şanţ de-a lungul Şi-mplântă-n el topoarele, le-nşiră
Pe ciripie toate, apoi adună
Şi calcă ţărna-n jurul lor, de-i prinse Pe toţi mirarea de frumos ce puse
Topoarele la rând, că niciodată
El jocul nu văzuse. Apoi el merse,
Stătu la uşă-n prag să-ncerce arcul.
De trei ori îl clinti şi vru să tragă, De trei ori braţu-i se muie şi totuşi Se bizuia c-ar fi putut la urmă
Să-ntindă coarda, să răzbată fierul.
L-ar fi întins şi tras a patra oară
Din răsputeri, dar îl opri Ulise
C-un semn din ochi. Şi Telemah mai zise:
„Vai, fi-voi un molâu şi un nevolnic Ori sunt prea tânăr şi-ncă nu mă-ncumet
În braţul meu să-nlătur pe oricine M-ar încolţi întâi. Dar hai încoace
