Şi nu mi-i doar aşa de mult de nuntă, Măcar că-mi pare rău – mai sunt destule Femei şi-n ţar-aici şi-n altă parte –
Mă doare că ne biruie-n putere
Ulise şi că nu putem să batem
Cu arcul noi. Ce râs şi ce ocară,
De-or auzi cândva urmaşii noştri!”
Iar Antinou Eupitianu-i zise:
„Dar nu va fi aşa, o ştii tu bine,
O, Evrimah. Căci azi e sărbătoare,
E ziua ce poporul o serbează
În cinstea zeului arcaş Apollon,
Şi cine azi cuteaz-a-ntinde arcul?
Ci staţi pe loc şi n-aveţi nici o grijă, Lăsăm să stea topoarele-nşirate.
Mi-nchipui doar că nimenea nu vine
Ca să le ia din casa lui Ulise.
Să toarne-acum paharnicul în cupe,
Să punem arcul jos după-nchinare
Şi porunciţi căprarului Melantiu
S-aducă mâne aici pe mânecate
Tot ce-i mai bun din turmele-i de capre.
Să ardem buturi jertfe lui Apollon,
Slăvit arcaş, să mai-ncercăm cu arcul
Şi lupta să-ncheiem.” De vorba asta Ei toţi se mulţumiră şi-ncepură
Să toarne apă crainicii pe mână,
Cu vin umplură vasele feciorii
Şi împărţiră tuturor pahare
Şi începutul ei întâi făcură
Din el şi după ce stropiră paos
La zei şi după vrere toţi băură,
Cu mintea iscusind grăi Ulise:
„Voi, peţitori ai preamăritei doamne, Luaţi aminte, am să vă spun o vorbă
Cum mă învaţă inima din mine.
Dar mai ales mă rog de Evrimahos
Şi Antinou care frumos acuma
V-a sfătuit să încetaţi cu arcul
Şi să cinstiţi pe zei cu sărbătoarea, Iar mâne să dea zeii biruinţă
Oricui va vrea. Să-mi daţi şi mie arcul Ca între voi să-ncerc şi eu puterea
Cu braţele-mi, să văd mai am eu oare Virtutea ce-am avut cândva, ori poate Nevoile şi drumul mi-o sleiră.”
Ei auzind, grozav se mai zburliră
Temându-se să nu destindă arcul.
Şi Antinou sări la el cu gura:
