L-ai fi văzut mânjit de praf şi sânge Ca leul. Acum morţii stau cu toţii
Lungiţi la poarta curţii, iar Ulise
Cu focul mare-aprins şi cu pucioasă
Dezmolipseşte sala cea frumoasă.
Dar vino să vă bucuraţi acuma
Voi amândoi, că prea mult pătimirăţi.
Căci iată că vi se-mplini dorinţa
Îndelungată. El veni la vatră-i.
Şi-i sănătos, şi te găsi pe tine
Şi pe băiat acasă, iar pe câinii
De peţitori îi pedepsi cu moartea La curtea lui pe toţi.” Dar Penelopa Se tot temea şi cuvânta bătrânei:
„Măicuţo, nu te prea mândri tu încă
Şi nu mai râde-aşa de bunăvoie.
Tu ştii ce bine-ar fi primit Ulise
De toţi ai lui şi mai ales de mine
Şi fiul nostru, dac-ar fi să vie;
Dar nu-i adevărat ce-mi spui tu mie.
Pe peţitori i-o fi ucis vreunul
Din zei pe care i-o fi-ndârjit urgia Trufiei lor şi faptele mişele,
Că nu cinsteau pe nici un om din lume, Nici rău, nici bun, oricine-a fost la dânşii.
De-aceea şi-o păţiră. Iar Ulise
Pierdu nădejdea-ntoarcerii în ţară,
Pieri şi biet el însuşi.” Doica-i zise:
„Ce vorbă ţi-a scăpat din rostul gurii, Copila mea? Bărbatu-ţi este-n casă,
La vatră, şi tu zici că nu mai vine
De-acum pe veci? Eşti tot necrezătoare.
Dar am să-ţi dau dovadă-nvederată:
E rana care i-a făcut odată
Mistreţul. Am văzut-o doar cu ochii
Când l-am spălat. Am vrut s-o spun şi ţie, Dar el, chitit, îmi puse pumnu-n gură
Şi mă opri să-ţi spun. Dar hai cu mine, Şi dacă te-amăgesc cumva, stau bună
Şi-omoară-mă cu moartea cea mai crudă.”
Iar Penelopa i-a răspuns: „Măicuţă,
Oricât de mult te-ajută mintea-n toate, Tu anevoie vei pătrunde gândul
Celor-de-sus. Ci hai să mergem totuşi La fiul meu, să văd pe peţitorii
Cei morţi şi pe bărbatul ce-i răpuse.”
Ea zice şi din casă-i se coboară
În cumpănă: să-ntrebe de departe
Pe soţul ei sau drept la el să meargă
Şi să-i cuprindă mânile şi capul
