De rece n-ar fi stat aşa departe
De soţul ei venit acasă după
Nespuse suferinţi îndelungate
Şi după douăzeci de ani. Tu, doică,
Aşterne-mi patul să mă culc eu singur; Nevastă-mea-i cu inima ca fierul.”
Crăiasa-l încerca pe el: „Sărmane,
Nu e mândrie, nici nesocotire.
Nici uluirea multă ce mă face
Să stau aşa. Prea bine ştiu cum fuseşi Când ai plecat cu vasele pe mare,
Dar hai, tu, doică, pregăteşte-i patul Afară de iatacul care singur
L-a-ntemeiat frumos. Crivatul trainic Pe-afară scoate-l şi aşterne asupra-i Velinţe, cergi şi blănuri.” Asta zise Ea încercându-şi soţul, dar Ulise
Răspunse înciudat măritei doamne:
„Mă doare-n suflet ce mi-ai spus, femeie.
Dar cine patul meu să-l mute-aiurea?
Căci anevoie ar fi putut s-o facă
Şi cel mai priceput, de n-a fost doară
Vrun zeu care venind cu dinadinsul
L-o fi mutat acolo, că nici unul
Din muritorii vii, oricât de tare
Şi june să fi fost, uşor să-l mişte
De loc n-ar fi putut. Că i-o minune
Cu patul meu lucrat cu măestrie
De mine, nu de altul. În ogradă
Crescuse un măslin cu frunze late,
Vânjos şi verde, gros la trunchi ca stâlpul.
În jurui lui eu mi-am zidit iatacul
Cu pietre dese şi-am făcut deasupra-i Acoperiş şi-am pus canaturi strânse
Şi îmbucate bine la intrare.
Am retezat din ramuri tot măslinul
Şi l-am tăiat apoi din rădăcină, I-am netezit tulpina cu arama
Frumos, cu şart şi drept pe ciripie.
Din trunchi făcui picior de pat, cu sfredel Îl sfredelii şi începui de-aicea
Şi meşterii deasupra lui crivatul
Cu flori de-argint, de aur şi de fildeş.
Şi peste dânsul mai lăţii curele
Strălucii de porfiră. Iată semnul
De care eu spuneam că i-o minune.
Acum eu nu ştiu, stă la locu-i patul?
Sau cineva, tăind întreg măslinul,
L-o fi mutat cumva în altă parte?”
