Tu ai murit la Troia, aşa departe
De Argos, şi în lupta pentru tine
Se omorau în preajma ta fruntaşii
Troieni şi-ahei, când tu, pe jos ca bradul
Întins în volbura de praf, uitaseşi De-al cailor mânat în bătălie.
Noi cât e ziua ne-am bătut şi nu stam De loc atunci din harţă, dacă cerul
Cu-o vijelie nu curma-ncleştarea.
Te-aduseră pe urmă la corăbii
De la război şi-ţi curăţirăm trupul
Cel arătos cu apă încropită
Şi-ulei mirositor. Plângeau danaii
În jurul tău cu lacrimi calde, părul Şi-l depărau, şi mumă-ta-mpreună
Cu zânele surori din fundul mării
Veni şi ea, când auzi de asta,
Şi chiu năprasnic răsună pe ape,
De se-ngroziră-ndată toţi aheii
Şi-ar fi luat-o fuga spre corăbii,
De nu-i oprea moş Nestor, ştiutorul
De multe şi din vechi, a cărui minte Păruse a fi de-a pururi cea mai bună, Şi-i sfătui aşa el cu-nadinsul:
«Argiilor, mai staţi şi nu daţi fuga, Ostaşi ahei. E mama lui Ahile;
Ea vine-aci cu zânele-mpreună
Să-şi vadă fiul mort.» Stătură-aheii, Bărbaţii toţi. Şi te împresurară
Copilele lui moş Nereu din mare
Bocind duios şi te-mbrăcară-n haine
Dumnezeieşti. Iar cele două muze
Cu viers frumos jăleau de-a rândul toate, De nu rămase nici un om cu ochii
Nelăcrimaţi: aşa-i mişcase Muza
Cu glasu-i plin de farmec. Nopţi şi zile Nemuritorii zei şi muritorii
Te-au plâns mereu, şi-n ziua-a optsprezecea Te-au pus pe rug, şi-am ars alături multe Nămaie grase, boi cornaci, şi-n urmă
Ai ars şi tu în strai de zei, în râuri De mir şi miere dulce. Oaste multă,
Pedeştri şi călări, se perindară
În jurul tău şi durdui pământul
De tropot mult. Iar când pe rug văpaia Te mistui, noi albele-osăminte
În vin şi-n balsam le-am cules, Ahile,
Şi-ţi dete maica un ulcior de aur, Un dar care zicea că-i de la Bacchus, Măestritur-a lui Vulcan slăvitul.
Şi oasele-n ulcior ţi-adăpostiră
O, strălucite-Ahile, laolaltă
Cu oasele fârtatului Patroclu.
Deosebit mai puseră cenuşa
Lui Antiloh, cel care ţi-a fost ţie
