— cel ce lucrează rău — este nefericit. Acesta din urmă e tocmai potrivnicul cumpătatului, e neînfrânatul pe care tu-1 lăudai. Iată părerile pe care eu le susţin drept adevăruri. Dacă şi sunt aşa, pasămite cine doreşte să fie fericit trebuie să gonească după înţelepciune, să se exercite în ea; trebuie să fugă de neînfrânare — fiecare cât îl ţin d picioarele mai repede — şi trebuie mai cu seamă

să-şi pregătească o purtare de aşa natură, încât niciodată să n-aibă nevoie de constrângere. Dacă s-ar întâmpla totuşi să aibă nevoie şi de aşa ceva, fie el personal, fie altul dintre apropiaţi săi, particular ori stat, atunci trebuie să primească sancţiunea justiţiei şi să fie pedepsit, bineînţeles dacă doreşte să

fie fericii. Iată, aşa-mi pare să fie scopul către care trebuie să ţinem privirile încordate cât trăim. într-acolo fiecare să-şi îndrepte şi cele personale şi cele publice, către înfăptuirea dreptăţi şi înţelepciuni , e oricine vrea să devină fericii. în tot ce face omul. să nu lase frâu liber pitimilor, să n-apuce a le da satisfacţie — nemărginit rău! — pentru a nu trăi viaţă de tâlhar. Că nu poate fi drag unul ca acesta, nici semenului său, nici zeilor, de vreme ce nu-i în stare să trăiască în obşte. Şi cine nu trăieşte în obşte, cum poate să lege prieteni ?

Spun filosofi , o, Kal ikles, că apropierea dintre oameni, prietenia, 508a oranduiala, cumpătarea şi dreptatea, iată ceea ce leagă împreună cerul, pământul, pe zei şi pe oameni; din această pricină, amice, numesc ..podoabă" întregul acestei firi, iar nu haos, nici dezlănţuire nestăpânită. In ce te priveşte, nu-mi pari a da cuvenita băgare de seamă acestor

320

321

PLATON

lucruri, cu toate că eşti un cunoscător al lor. îţi scapă din vedere că numai egalitatea geometrică este atotputernică între zei şi oameni. Tu îţi închipui că grija noastră trebuie să fie cum să dobândim în viaţă mai mult, şi scoţi geometria din preocuparea ta. Dar fie! Sau această judecată trebuie să-mi fie respinsă, dovedindu-mi-se că eu suni greşit şi arătându-mi-se că nici dreptatea nici cumpătarea nu hărăzesc fericirea, cum nici răutatea nu le aduce păcătoşilor nefericirea, sau — dacă este adevărată

părerea mea — atunci e nevoie să-i cercetăm şi urmările. Acestea nu sunt altele, Kal ikles, decât tocmai cele susţinute de mine mai înainte, atunci când mă întrebai de vorbesc serios sau nu, iar eu susţineam cu tot dinadinsul că omul trebuie să-şi ridice învinuiri şi sie însuşi şi copilului şi prietenului său, de îndată ce săvârşeşte o nedreptate şi că în acest scop trebuie să se folosească şi de retorică.

Iar ceea ce credeai despre Polos, când îl învinuiai că n-a aprobat dintr-un sentiment de sfială rău înţeleasă, nu era decât adevărul. Aşadar a săvârşi nedreptatea nu numai că este mai rău decât a o îndura, dar lucrul e cu atât mai urât, cu cât este mai păgubitor! Pentru a deveni cineva orator bun, trebuie să înceapă prin a fi un om drept şi destoinic în această şti nţă — adică tocmai întâmpinarea pe care Polos o făcea lui Gorgias, eând acesta îmi dăduse aprobarea din aceeaşi sfială.

Aşa stând lucrurile, să cercetăm pentru ce mă ţi tu de râu. Este bine să spui sau nu că eu nu-s în stare să mă apăr şi să mă descurc singur, pe mine, un prieten sau o rudă... dacă s-ar întâmpla să

trecem prin cele mai mari primejdi ? Mă arăţi aruncat la bunul plac al oricui mi-ar ieşi în cale, cum sunt cei pătaţi de te-miri-ce nelegiuire (ca să mă folosesc şi eu de tinereasca ta expresie), şi gata să fie pălmuiţi, despuiaţi de avere, surghiuniţi din stat şi chiar osândiţi la moarte. înfăţişezi o astfel de stare drept cea mai ruşinoasă din câte există! Părerea mea, pe care de altfel am arătat-o adeseori, nu văd de ce n-aş mai spune-o şi acum.

Tăgăduiesc, Kal ikles, că cel mai ruşinos dintre lucruri este să fi cu nedreptate pălmuit pe obraz; tăgăduiesc aceasta chiar dacă mi s-ar tăia capul sau o altă parte a corpului. Dimpotrivă, este mai urât şi mai rău de acela care mă loveşte pe nedrept, pe mine sau pe unul dintre ai mei, de acela care mă

fură, dacă mă aduce în stare de robie, dacă-mi sparge casa, sau, într-un cuvânt, dacă mă

nedreptăţeşte pe mine sau pe unul din ai mei; este mai rău şi mai urât pentru făptaşul nedreptăţi decât pentru mine, nedreptăţitul. Arătate şi într-o expunere anterioară, acestea GORGIAS

se înlănţuie şi se menţin — ca să întrebuinţez o comparaţie mai tare — prin raţionamente de fier şi de diamant, aşa cât pot până aici să-mi dau seama. De nu izbuteşti a rupe aceste legături, fie tu, fie unul mai tare ca tine, e cu neputinţă să găsesc un mod de a vorbi mai drept. Cât mă priveşte, rămân mereu la aceeaşi părere: deşi nu-mi dau lămurit seama cum sunt acestea, ştiu totuşi că nici unul dintre convorbitori pe care i-am întâlnit — ca în cazul de faţă — nu s-a putut feri de ridicol, când a vorbit altfel decât mine.

Presupun acum că lucrurile stau aşa. De este adevărat cum zic eu, că nedreptatea este pentru făptaşul ei cel mai mare dintre rele, şi că de e cu putinţă să fie un rău mai mare decât acesta e ca făptaşul să nu-şi ispăşească greşeala, atunci care-i ajutorarea pe care cineva ar fi în adevăr ridicol să

nu şi-o poată aduce sie însuşi? Nu cumva-i tocmai aceea care depărtează de la noi paguba cea mai mare? Dar se impune ca puternică necesitate să admitem că cea mai ruşinoasă din situaţi este să nu te poţi ajuta nici tu singur, nici pe prieteni , nici pe intimi tăi. în al doilea rând al ruşini , vine ajutorarea faţă de răul al doilea, în al treilea vine cea împotriva răului al treilea, şi aşa mai departe, lucrul masurându-se după mărimea răului, după frumuseţea puteri cu care ne apărăm şi după ruşinea slăbiciuni noastre în această direcţie. Oare altcumva ţi se înfăţişează lucrul acesta, Kal ikles, sau aşa cum zic eu?

KALLIKLES: Nu-i altcumva.

SOCRATE: Dacă, prin urmare, ni se înfăţişează aceste două rele: de a nedreptăţi sau de a îndura nedreptatea, noi zicem că-i mai mare rău cel de a nedreptăţi, mai mic cel de a fi nedreptăţit. Dar ce-şi poate făuri omul spre a se ajuta şi apăra de aceste două: săvârşirea şi îndurarea nedreptăţi ? Ce armă

să ia: puterea, voinţa? Să spun altfel: pentru a nu şuieri nedreptatea este de ajuns să n-o vrei sau este nevoie să-ţi aduni toate puterile pentru a o înlătura.

KALLIKLES: învederat că trebuie să intervină şi puterea.

SOCRATE: Şi ce zici despre săvârşirea nedreptăţi ? Poate spune cineva că-i de ajuns voinţa de a n-o săvârşi, pentru a n-o săvârşi? Sau trebuie pentru asta să-şi agonisească o anumită putere şi o artă, pe care, dacă nu le învaţă şi exercită, va săvârşi nedreptatea? Kal ikles, răspunde cel puţin atât, dacă e drept sau nu, după tine, că am fost constrânşi de mai înainte, eu şi Polos, să convenim că nimeni nu-i nedrept cu voinţă Şi că oricine, când face nedreptatea, o face fără voie.

509a

322

323

PLATON

GORGIAS

KALLIKLES: Presupun că-i aşa, Socrate; fie cum zici, numai să te 510a văd odată ajuns la capătul expuneri .

SOCRATE: Pasămite, trebuie să ne agonisim o anumită putere şi chiar o artă spre a nu săvârşi nedreptatea.

KALLIKLES: Nici vorbă.

SOCRATE: Dar care este arta unei agonisiri ce s-ar face în scopul de a nu suferi nici o nedreptate sau, în tot cazul, de a suferi pe cea mai mică posibil? Vezi, nu eşti de părerea mea? Eu gândesc că-i următoarea: sau ar trebui să aibă cineva stăpânirea statului, sau tirania asupra lui, sau este un prieten al cârmuiri în fi nţă.

KALLIKLES: Vezi, Socrate, cât sunt eu de bucuros să te laud b când spui ceva frumos! De data asta găsesc că ai vorbit foarte bine.

SOCRATE: Bagă de seamă acum şi mai departe, poate găseşti că vorbesc tot aşa de bine. Cred că

cel mai bun prieten al cuiva este mai ales acela cu care el seamănă cel mai mult; o spun şi bătrâni şi înţelepţi . Nu găseşti?

KALLIKLES: Ba da.

SOCRATE: Ei bine, dacă în ţara unde domneşte un tiran grosolan şi lipsit de învăţătură s-ar găsi un om cu mult mai bun ca dânsul, nu cumva tiranului i-ar fi frică de acela şi nu-i va putea fi niciodată un c prieten, pe care să-1 iubească din tot sufletul?

KALLIKLES: Este adevărat.

SOCRATE: Şi dacă ar exista unul cu mult mai păcătos ca dânsul, nici acesta nu i-ar fi prieten, căci tiranul l-ar dispreţui pe acesta şi nu s-ar purta faţă de el niciodată cu sinceritatea pe care o dă cineva unui prieten.

KALLIKLES: Şi astea-s adevărate.

SOCRATE: Nu-i rămâne tiranului prieten preţios decât unul care,

fi nd de acelaşi caracter ca dânsul, se potriveşte să dojenească şi să

laude aceleaşi lucruri ca acela; unul căruia îi place să fie dus de nas şi d să se supună unui stăpân. Iată, unul ca acesta va avea o mare putere în statul său. Lui nu-i va face nimeni bucuros o nedreptate. Nu-i aşa?

KALLIKLES: Da.

SOCRATE: Şi dacă vreunul dintre tineri acestui stat s-ar gândi aşa: „în ce chip să ajung la o putere atât de mare, încât nimeni să nu-mi facă nici o nedreptate?" ar trebui, după părerea mea, să urmeze cam aceeaşi cale. Să se deprindă deci încă de tânăr a se bucura şi mâhni de aceleaşi lucruri ca despotul său; să se pregătească, cu alte cuvinte; a deveni cât mai asemenea cu putinţă aceluia. Nu-i aşa?

KALLIKLES: Da.

SOCRATE: în acest chip, desigur, el va ajunge să nu îndure nici o nedreptate, să devină — cum zici tu — un om puternic în statul său, e dobândind orice vrea.

KALLIKLES: Fără îndoială.

SOCRATE: Izbuti-va oare şi să nu facă nedreptăţi? Sau nu va fi departe de aşa ceva, ca unul ce s-a făcut asemenea nedreptului său stăpân, pe lângă care de altfel va păstra aceeaşi mare înrâurire?

întrucât mă priveşte, cred tocmai contrariul. Eu socotesc că pregătirea lui va fi de aşa natură, încât va săvârşi cele mai multe rele; şi, făcându-le, nici nu se va gândi măcar sâ le ispăşească. Ori nu?