SOCRATE: Să-ţi spun şi mai limpede. Fiindcă eu şi cu tine am căzut la înţelegere asupra faptului că
există ceva care este bun şi ceva care este plăcut şi că plăcutul e altceva decât binele şi că pentru dobândirea fiecăruia din ele este şi o preocupare, o pregătire aparte: în vederea plăceri , o adevărată
goană, în vederea binelui...; dar spune-mi întâi dacă eşti de acord sau nu cu mine asupra lucrului.
Cum zici? Eşti de acord?
KALLIKLES: Aşa zic.
SOCRATE: Haide, spune ceva şi de cele rostite de mine către aceşti oaspeţi. Mărturiseşte dacă, după
părerea ta, am spus atunci adevărul. Le ziceam cam aşa: mie nu-mi pare bucătăria şti nţă, ci numai 312
GORGIAS
o practică. Şi făceam între ea şi medicină deosebirea că aceasta, când îngrijeşte un bolnav, se ocupă
şi de natura suferindului; când face un 501a tratament, ştie de ce-1 face şi-i gata să ne dea seama despre orice măsură ia. Cealaltă, dimpotrivă. Cum toată silinţa ce-şi dă este numai în vederea plăceri , ea merge de-a dreptul într-acolo fără o pregătire şti nţifică. Nu cercetează nici natura plăceri , nici cauza ei. Lăsată în voia întâmplări , ea nu calculează nimic, ca să zic aşa; ci, păstrând printr-o practică
oarbă numai amintirea deprinderi , îşi dă osteneala să procure plăcerea. Prin b urmare tu examinează
în primul rând dacă cele de mai înainte îţi par rostite cum se cuvine şi dacă nu cumva există şi pentru suflet, la fel, două preocupări: unele cu caracter şti nţific, cu previziunea binelui; altele, nesocotind binele, atente numai la plăcerile sufletului — ca şi dincolo —, căutând doar mijlocul cum îi pot fi create.
Cât despre faptul de a se şti care plăcere-i mai bună şi care mai rea, acele preocupări n-ajung până la aşa ceva: gândul lor nu trece dincolo de crearea plăceri şi rămâne indiferent asupra binelui şi răului.
întrucât mă priveşte, Kal ikles, găsesc că există astfel de îndeletniciri; dar eu le numesc c „linguşiri", fie că se raportează la corp, fie la suflet, fie la orice — numai să poată procura plăcerea, fără considerare pentru bine şi rău. în această chestiune eşti şi tu de părerea noastră sau o respingi?
KALLIKLES: Nu-s de alta. Şi pentru a lăsa drum liber expuneri tale şi pentru a face plăcere acestui Gorgias, o împărtăşesc cu tine.
SOCRATE: Oare linguşirea de care spun se poate săvârşi numai d asupra unui suflet sau şi asupra a două, sau chiar mai multe?
KALLIKLES: Nu numai asupra unuia, ci şi asupra a două sau mai multe chiar.
SOCRATE: Putem deci să linguşim o lume întreagă deodată fără considerarea binelui?
KALLIKLES: Cred.
SOCRATE: Eşti în măsură să-mi spui ce îndeletniciri au în vedere acest interes? Sau, dacă vrei, să te întreb mai bine eu. Tu, la întrebările mele, când vei găsi că am dat peste vreuna dintr-însele, să-mi spui, iar când nu e cazul, păstrează mai departe tăcerea. Să privim mai întâi e auhtica. Nu găseşti tu, Kal ikles, că-i tocmai cazul de care vorbim? Că nu urmăreşte decât să ne producă plăcere şi că nu se mai îngrijeşte de nimic alta?
KALLIKLES: Ba găsesc.
313
I
PLATON
SOCRATE: Şi nu-s cumva la fel toate celelalte îndeletniciri, cum este de pildă citharistica, vorbesc de cea care ia parte la concursuri?
KALLIKLES: Da.
SOCRATE: Dar ce? Nu s-arată la fel şi evoluţia corurilor şi poezia ditirambică? Crezi că Kinesias al lui
Meles îşi bate capul să spună numai lucruri în stare de a face mai buni pe cei care-1 ascultă sau se 502a gândeşte mai degrabă să facă pe plac mulţimi privitorilor?
KALLIKLES: Se înţelege, Socrate, că acesta-i cazul, cel puţin cât priveşte pe Kinesias.
SOCRATE: Dar ce să spun de tată-său Meles? Când cânta din cithară, îţi părea şi de el că are în vedere realizarea celui mai mare bine? Ori acela nu se gândea nici măcar la plăcere, de vreme ce chiar plictisea pe auditori când cânta? Ci bagă numai de seamă: nu ţi se pare cumva că şi toată
citharedica şi alcătuirea ditirambilor s-au născocit în vederea plăceri ?
KALLIKLES: Mi se pare.
b SOCRATE: Dar ce zici de acea serioasă şi minunată poezie care este tragedia? Ce ţintă urmăreşte? Unde merge strădania ei? Să fie silinţa ce pune ea, cum mi se pare, numai o satisfacere a plăceri privitorilor, sau este într-însa şi acea tendinţă de luptă, că dacă un lucru este rău, chiar de-i plăcut şi distractiv, să fie trecut sub tăcere? Şi de se întâmplă să fie de folos, deşi neplăcut, să se spună, să se cânte: fie că s-ar bucura privitori , fie că nu. Pentru care din aceste două atitudini crezi că este alcătuită poezia tragică?
c KALLIKLES: E limpede, Socrate, că pentru plăcere mai degrabă
s-a pus ea în mişcare şi ca să înveselească privitori .
SOCRATE: Dar aşa ceva, Kal ikles, n-am zis puţin mai înainte că este linguşire?
KALLIKLES: Desigur.
SOCRATE: Să vedem acum: de ia cineva întregi opere şi cântecul şi ritmul şi măsura, ceea ce rămâne nu-s doar cuvintele? KALLIKLES: Cu necesitate.
SOCRATE: Prin urmare nu se poate spune că aceste expuneri sunt nişte cuvântări către marea mulţime şi către popor?
KALLIKLES: Se poate.
j SOCRATE: Deci poezia nu-i decât o cuvântare în faţa poporului.
KALLIKLES: Aşa se pare.
314
GORGIAS
SOCRATE: Şi o cuvântare în faţa poporului este retorică curată. Ce, nu găseşti că poeţi în teatre fac retorică?
KALLIKLES: Găsesc.
SOCRATE: Acum iată-ne în faţa unei retorici pe care am inventat-o ca să fie întrebuinţată într-o adunare unde, pe lângă bărbaţi, se adună la un loc copi şi femei; unde vin şi robi alături de oameni liberi; o retorică, pe care n-o preţuim foarte, de vreme ce-i zicem „linguşitoare".
KALLIKLES: Se-nţelege.
SOCRATE: Bine. Dar ce-i atunci în ochi noştri retorica întrebuinţată către poporul Atenei sau către celelalte adunări ale e cetăţenilor? (Se-nţelege, mă gândesc numai la adunări de oameni liberi.) Eşti de părere că aceşti oratori vorbesc în vederea lucrului care este cel mai bun, că au ca ţintă
statornică să facă pe cetăţeni mai buni prin cuvântările lor? Sau crezi că gonesc după simpatia poporului şi că jertfesc interesul public celui particular şi că tratează adunările poporului ca pe nişte copi , cărora doresc înainte de orice să le fie pe plac şi nu se îngrijesc dacă prin astfel de mijloace îi fac mai buni ori 503a mai răi?
