SOCRATE: în privinţa sufletului, nu-i acelaşi drum, preabunule? Câtă vreme el este vicios, adică lipsit de minte, neînfrânat, nedrept, nelegiuit, trebuie să-1 împiedicăm de a-şi îndestula poftele, trebuie să

nu-1 lăsăm a face altceva — oricare ar fi lucrul acela — decât cele prin care el însuşi ar deveni mai bun. încuviinţezi asta ori nu?

KĂLLIKLES: încuviinţez.

SOCRATE: în adevăr, şi pentru suflet e mai bine aşa.

KĂLLIKLES: Fără îndoială.

SOCRATE: A-l împiedica de la pofte înseamnă prin urmare a-1 înfrâna?

KĂLLIKLES: Da.

SOCRATE: Atunci înfrânarea prin constrângere este pentru suflet mai bună decât e, cum gândeai puţin mai înainte, absenţa înfrânări .

KĂLLIKLES: Nu pricep ce vrei să spui, Socrate. Asemenea întrebări pune-le mai bine altuia.

SOCRATE: Omul ăsta nu suferă nici să-i dai o mână de ajutor; nu primeşte măcar lucrul de care-i acum vorba — să se înfrâneze.

KĂLLIKLES: Cât mă priveşte, află că nimic din ce spui nu mă interesează; n-am răspuns aşa decât spre a face plăcere lui Gorgias.

SOCRATE: Fie, dar atunci ce-i de făcut? Să întrerupem convorbirea?

KĂLLIKLES: Fă cum vrei.

SOCRATE: Se spune că-i foarte rău să laşi pe jumătate chiar basmele; că totdeauna trebuie spuse în întregime, să nu rămână fără cap,

318

GORGIAS

să umble aşa... Răspunde prin urmare şi celorlalte întrebări, pentru ca discuţia ce facem să aibă şi cap.

KĂLLIKLES: Ce pisălog eşti, Socrate! Ascultă-mă şi lasă la o parte această convorbire, ori ia-ţi pe altul în locul meu.

SOCRATE: Dar care altul va consimţi acum, la mijlocul ei? Ci noi, care am început-o, nu trebuie s-o lăsăm baltă.

KĂLLIKLES: Şi ce? N-ai putea s-o duci singur la capăt: fie printr-o expunere neîntreruptă, fie chiar punându-ţi întrebări şi răspunzând singur?

SOCRATE: N-aş vrea să se întâmple cu mine după cuvântul lui e Epiharm: „ceea ce mai înainte cerea să fie spus de doi oameni, acum fac aceasta eu, unul singur". Teamă mi-e însă că nu-i chip să fie altfel. Dacă totuşi o voi face, sunt de părere că toţi avem datoria să căutăm pe întrecutele ce-i adevăr în lucrurile pe care le discutăm şi ce nu. Doar e un bine comun tuturor să scoatem la lumină adevărul.

Voi face, prin 506a urmare, o expunere cum cred eu că stă lucrul; iar dacă unuia dintre voi i se pare că

mă înfăţişez cu susţineri ce nu conţin realităţi, trebuie să mă contrazică şi să mă respingă. Că nici eu nu prezint cele ce spun ca ştiute în mod absolut, ci caut împreună cu voi astfel, încât, dacă potrivnicul spune ceva cu miez, eu sunt cel dintâi care s-o recunosc. Fac aşadar această expunere numai dacă vi se pare că e necesar să sfârşim discuţia; dacă însă nu ţineţi la aşa ceva, atunci s-o lăsăm baltă şi să

ne despărţim.

Kal ikles nu mai discută. Socrate face singur o expunere liberă. Răspunsurile lui Kallikles sunt numai de formă

GORGIAS: Nu-s de părere, Socrate, că trebuie să ne despărţim, ci sa continui cuvântarea. Pe cât văd şi părerea celorlalţi este la fel cu a b mea. Eu vreau să te aud până la urmă cum tratezi problema.

SOCRATE: Dar şi eu, Gorgias, şi eu aş mai fi vorbit bucuros cu acest Kal ikles, până ce-i dădeam răspunsul lui Amfion la cele rostite de Zethos. Ci fi ndcă tu nu vrei, Kal ikles, să ducem împreună vorba Până la sfârşit, ascultâ-mă încalţe şi întrerupe-mă oricând îţi par că nu vorbesc cum se cuvine. Şi dacă mă dovedeşti slab, eu nu mă voi supăra pe tine cum faci tu faţă de mine, ci am să te înscriu în caietul meu ca c fi ndu-mi cel mai mare binefăcător.

319

PLATON

GORGIAS

KALLIKLES: Atunci vorbeşte singur, prietene, şi mergi până la capătul problemei.

SOCRATE: Ascultă-mă dar să reiau dintru început discuţia. Să fie , oare plăcerea şi binele una şi

aceeaşi? Eu zic că nu. Doar noi aşa ne-am înţeles, eu şi Kal ikles.

— Şi ce-ar trebui să facem întâi: plăcutul în vederea binelui ori binele în vederea plăcutului? Plăcutul în vederea binelui.

— Dar ce-i plăcutul? Nu ceea ce, când apare, pricinuieşte plăcerea? Şi ce-i binele? Nu ceea ce, când apare, ne face buni? Nici

d vorbă.

— în adevăr, că suntem buni, noi şi toate celelalte câte mai sunt bune, n-o datorăm fi nţări în noi a unei virtuţi? Lucru necesar, Kal ikles. ■

— Iar virtutea care fi nţează în toate: într-un lucru, în corp, în suflet şi în orice vietate, nu-i urmarea unei întâmplări, ci apare ca după o anumită rânduială, exactitate şi artă, ce ţin de fiece lucru şi se repartizează în toate. Este sau nu? Este.

— Prin urmare numai graţie unei anumite orânduieli fiecare lucru e s-a hotărât şi s-a împodobit într-o calitate proprie? Aş putea s-o afirm.

— Există deci înnăscută în fiece lucru o armonie care se arată proprie fiecăruia. Această armonie nu-i ea cea care face ca fiecare din existenţe să fie bună? Mie cel puţin aşa mi se pare.

— La fel e şi cu sufletul. Cel ce are în sine o virtute care-i este proprie, nu se înfăţişează ca fi nd superior celui ce n-o are? Cu

507a necesitate.

— Şi sufletul, care are această virtute, nu este alcătuit armonic? Cum de nu.

— Şi sufletul care e armonic nu-i şi cumpătat? Cu multă necesitate.

— Dar un suflet cumpătat nu poate fi decât virtuos; cel puţin eu, iubite Kal ikles, nu pot spune altceva decât acestea. Dacă tu poţi altfel, învaţă-mă.

KALLIKLES: Ba urmează înainte tu, bunule.

SOCRATE: Zic că, dacă un suflet cumpătat este virtuos, cel cu păcatul contrariu este vicios. în adevăr, acesta din urmă e lipsit de cumpăt, e neînfrânat. Foarte adevărat.

— Şi acum: cumpătatul este desigur în măsură să păstreze cuviinţa faţă de zei şi oameni. Că nici n-ar fi cumpătat de n-ar respecta cuviinţa. E necesar s?. fie astfel.

— Păstrând cuviinţa faţă de oameni, el săvârşeşte dreptatea: păstrând-o faţă de zei, săvârşeşte sfinţenia. Şi-i necesar ca săvârşitorul b celor drepte şi sfinte să fie drept şi sfânt. Şi aceasta-i adevărat.

— Vezi însă că-i necesar să fie şi cutezător. Datoria înţeleptului este: nici să urmărească, nici să se lase urmărit în cele ce nu se cuvin, înţeleptul, de sunt în joc lucruri, oameni, plăceri, mâhniri... nu urmăreşte şi nu se fereşte de ceea ce nu se cuvine. El ştie să-ndure cu tărie orice-i impune datoria sa sufere. Astfel, Kal ikles, este o mare necesitate ca înţeleptul, fi nd cum 1-am arătat: drept, îndrăzneţ, evlavios, c să fie şi om cu desăvârşire bun. Fiind astfel, orice face este bine şi frumos; cine lucrează aşa, este fericit şi bine inspirat, pe când păcătosul