altă maşină, speranţa unei întâlniri şi, mai ales, ziua când ar fi putut, în sfârşit, să se mute într-o casă mai mare. Tot acest viitor de care se agăţase până atunci i se părea dintr-odată confiscat. Speranţa dispăruse. Nu-i mai rămăsese decât atât: prezentul tern şi jalonat de probleme, fără nicio rază de lumină la orizont.
Într-o dimineaţă, în momentul în care se trezi ca să se ducă la serviciu, realiză că nu mai putea continua în felul acesta. Nu mai era în stare, nu mai avea resurse să continue. Nici măcar forţa să se ridice.
Depresia în care plonjase îl aduse în situaţia de a pune în discuţie tot ce trăise până atunci. Ce sens avea să mai trăiască aşa? Spre ce se îndrepta? Muncă şi iar muncă, zbatere continuă, probleme fără
sfârşit, în aşteptarea weekendului în care să-şi satisfacă în magazine puţinele dorinţe care-i mai rămăseseră, simţind o satisfacţie care dura prea puţin. Apoi iarăşi muncă şi un alt weekend după acelaşi tipar. Oare viaţa nu era decât o alternanţă de luptă înverşunată şi de satisfacţii frivole şi efemere?
Cât despre ambiţia lui secretă de a se autodepăşi, devenind un agent mai bun decât Michael, i se părea acum lipsită de sens. I se părea că fusese doar o sursă de motivaţie derizorie, fără suport real. Chiar munca lui… ce sens mai avea? Să semneze în fiecare zi mai multe contracte… La ce foloseau toate astea până la urmă?
Jonathan avea nevoie de o pauză, să întrerupă acest lanţ infernal, să dea înapoi. Să hotărască ce voia să facă cu viaţa ce-i mai rămăsese. Dacă trebuia să moară înainte de sfârşitul anului, cum i-ar fi plăcut să trăiască aceste ultime luni?
Se întâlni cu cei doi asociaţi şi le explică faptul că nişte probleme personale îl obligau să ia o pauză. Absenţa lui nu avea să aibă
consecinţe financiare asupra lor: repartiţia beneficiilor era proporţională cu numărul de contracte obţinute de fiecare dintre ei.
De finalizarea dosarelor în curs se va ocupa asistenta.
— O să lipseşti mult timp? întrebă Michael.
35
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Jonathan inspiră profund. N-avea nici cea mai mică idee.
— Atât cât va fi necesar…
Angela nu făcu niciun comentariu.
În acea zi, Michael îl conduse plin de bunăvoinţă la uşă.
— Vezi că am avut dreptate că nu va merge? îi spuse coborând vocea. Ascultă, nu te grăbi şi gândeşte-te la ce ţi-am propus.
Întors acasă, aruncă într-o geantă de voiaj minimul necesar şi sări în vechiul lui Chevrolet alb, îndreptându-se pe autostrada 101
spre sud. Eliberat de obişnuita ceaţă matinală, cerul de un albastru crud i se păru imens.
36
- LAURENT GOUNELLE -
6
„Dăm din nou legătura Evei Campbell, trimisul nostru special la Flushing Meadow.”
„Da, Tony, mulţumesc. Ei bine, imaginaţi-vă că Austin Fisher tocmai a câştigat primul tur la US Open. N-a făcut decât să se joace cu simpaticul australian Jeremy Taylor, numărul patruzeci şi trei mondial. Un meci impecabil, în trei seturi, 6–2, 6–4, 6–3. Austin e, după părerea mea…”
— O să-ţi petreci tot dejunul zgâindu-te la televizorul ăla? zise Angela.
Erau pe terasa cafenelei din piaţă, chiar lângă fereastra larg deschisă, iar Michael se încăpăţâna să se holbeze la ecranul fixat pe peretele din interior.
— Pun pariu c-o să câştige turneul.
— Genial, zise femeia, pe tonul ei sarcastic inconfundabil.
— Îţi dai seama? O să doboare recordul victoriilor de Grand Slam, o…
— Asta chiar că o să-mi schimbe viaţa.
Apoi luă hamburgerul de pe farfurie şi îşi înfipse dinţii în el.
— Trebuie să fii de acord că va fi absolut incre…
Angela îi tăie vorba, cu gura plină.
— Iar Chloé va înceta să mă mai trezească în fiecare noapte din cauza coşmarurilor…
— Stai că…
— Şi clienţii vor semna contractele fără să negocieze…
Michael pufni în râs.
— Angela…
— Nu, uită-te liniştit. Cum eu nu exist…
— Ce vrei? Nu pot să mă abţin…
