— Incapabili să-şi asume responsabilităţi…

— Totuşi nu poţi să spui aşa ceva despre Jonathan.

Ea ridică din umeri.

— N-ai să ghiceşti într-o mie de ani ce mi-a spus în ziua în care am mers acasă şi l-am găsit cu tipa cu sânii la vedere.

— Ce?

— „Nu e ceea ce pare… e doar noua babysitter… în fine, a venit la interviu…”

Michael îşi reprimă un surâs.

— Trebuie că ai avut un şoc.

— L-am întrebat dacă se pregătea să-i facă un test pentru alăptare. Pentru fiica noastră de şapte ani.

38

- LAURENT GOUNELLE -

Bărbatul izbucni în râs.

Angela mai luă o îmbucătură şi mestecă uitându-se în gol.

— Vrei să-ţi spun? zise el.

— Ce?

— În fapt, dacă aş fi în locul tău, aş fi eu cel care ar pleca. Ca să

închei capitolul o dată pentru totdeauna.

— E cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Mă bucur că am venit…

— E doar o părere…

— Niciodată! Auzi?

— Spuneam doar aşa…

— După ce că tot eu trebuie s-o cresc singură pe Chloé, după

capul tău ar mai trebui să renunţ şi la slujbă, şi chiar repede… Şi altceva, ce?

— Îţi înţeleg reacţia, dar trebuie să te gândeşti la interesul tău general, nu să alegi doar în funcţie de Jonathan.

— Nu trebuie să fiu mereu eu cea care se sacrifică…

Michael bău o gură de vin.

— Ascultă, fă-ţi puţin timp şi reflectează. Dacă te răzgândeşti, spune-mi. Poate că ţi-aş propune ceva.

Camera făcu un zoom în spate. Terasa apăru în întregime, în plan larg, apoi Ryan închise.

Toate astea nu valorau nimic pe lângă ceea ce prinsese zilele trecute de la fereastra camerei lui, când îl filmase pe Jonathan în patru labe în grădină, smulgând trifoiul de pe gazon fir cu fir, în loc să dea cu erbicid, ca toată lumea. Era aşa o prostie, că se prăpădise de râs. Filmarea avusese succes. O sută patruzeci de like-uri şi optsprezece comentarii.

Ryan luă o gură de cola.

Apoi reperă pe terasă doi tineri în toiul discuţiei. Un dialog destul de animat. Întoarse spre ei miniantena parabolică şi ajustă sunetul.

Apoi redeschise camera.

39

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

40

- LAURENT GOUNELLE -

7

Autostrada 101 şerpuia vreo douăzeci de kilometri de-a lungul golfului San Francisco, apoi se îndepărta de ţărm pe o distanţă de aproximativ două ore, ca să regăsească oceanul în apropiere de Monterey. Puţin mai la sud, vegetaţia devenea mai abundentă şi pinii care dominau peisajul răspândeau o aromă de vacanţă.

Soarele era încă pe cer când vechiul Chevrolet al lui Jonathan intră pe aleea mărginită de chiparoşi şi bougainvillea. Casa mătuşii lui apăru după colţ, mică şi albă, plină de farmec fără să pară

pretenţioasă, ascunsă de verdeaţă. Opri motorul şi deschise portiera. Parfumul dulce al florilor îl transportă într-o clipă cu treizeci de ani în urmă. Avea şase ani şi familia lui tocmai se întorsese din Franţa şi o vizitau pentru prima dată pe mătuşa Margie. Când coborâse din maşină fusese cuprins de vraja mirosurilor amestecate de trandafiri, clopoţei şi caprifoi care învăluiau împrejurimile cu un parfum cu iz de paradis, ca şi cum o zână ar fi presărat un pumn de pudră magică peste casă şi grădină.

Trei decenii mai târziu, aceleaşi flori îi creau aceeaşi impresie.

Se îndreptă spre casă. Pietrişul aleii scârţâia sub tălpi. Mai jos, la câţiva zeci de metri distanţă, de-abia ascuns vederii de crengile pinilor seculari contorsionate de crivăţul atâtor ierni, oceanul de un albastru profund părea adormit.

Mătuşa Margie îşi făcu apariţia pe scări, cu acelaşi surâs de-acum treizeci de ani, de când îl descoperise întâia dată, cu aceiaşi ochi scânteietori de bucurie, de vitalitate şi de un aer poznaş, rar la persoanele de vârsta ei.

Dusese o viaţă de roman. Avusese trei soţi şi cel puţin tot atâtea meserii: ca arheolog se specializase în craniile primilor locuitori ai planetei, preferând bărbaţii pietrelor, şi o ţinuse aşa cam douăzeci de ani. Apoi, într-o bună zi, decretase că oamenii vii erau mult mai interesanţi decât cei morţi şi îşi reluase studiile, de data asta în 41

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

biologie. După câţiva ani de muncă în laborator, îşi crease propria fundaţie despre al cărei obiect de activitate Jonathan nu fusese niciodată prea sigur. Ceva legat de explorarea teritoriilor mai puţin cercetate de oamenii de ştiinţă. De mai bine de zece ani era pensionară, dar rămăsese preşedinta de onoare a fundaţiei. Nepotul ei bănuia că nu dăduse cu adevărat acea pagină şi că rămăsese în contact cu cercetătorii.

— Camera ta e pregătită, zise ea. Poţi să rămâi cât vrei!

Se îmbrăţişară strâns.

— Nu mai ştiam nimic de tine de multă de vreme. De asta am tras concluzia că n-aveai nicio problemă.

— Margie!