— Spuneam doar aşa…
— După ce că tot eu trebuie s-o cresc singură pe Chloé, după
capul tău ar mai trebui să renunţ şi la slujbă, şi chiar repede… Şi altceva, ce?
— Îţi înţeleg reacţia, dar trebuie să te gândeşti la interesul tău general, nu să alegi doar în funcţie de Jonathan.
— Nu trebuie să fiu mereu eu cea care se sacrifică…
Michael bău o gură de vin.
— Ascultă, fă-ţi puţin timp şi reflectează. Dacă te răzgândeşti, spune-mi. Poate că ţi-aş propune ceva.
Camera făcu un zoom în spate. Terasa apăru în întregime, în plan larg, apoi Ryan închise.
Toate astea nu valorau nimic pe lângă ceea ce prinsese zilele trecute de la fereastra camerei lui, când îl filmase pe Jonathan în patru labe în grădină, smulgând trifoiul de pe gazon fir cu fir, în loc să dea cu erbicid, ca toată lumea. Era aşa o prostie, că se prăpădise de râs. Filmarea avusese succes. O sută patruzeci de like-uri şi optsprezece comentarii.
Ryan luă o gură de cola.
Apoi reperă pe terasă doi tineri în toiul discuţiei. Un dialog destul de animat. Întoarse spre ei miniantena parabolică şi ajustă sunetul.
Apoi redeschise camera.
39
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
40
- LAURENT GOUNELLE -
7
Autostrada 101 şerpuia vreo douăzeci de kilometri de-a lungul golfului San Francisco, apoi se îndepărta de ţărm pe o distanţă de aproximativ două ore, ca să regăsească oceanul în apropiere de Monterey. Puţin mai la sud, vegetaţia devenea mai abundentă şi pinii care dominau peisajul răspândeau o aromă de vacanţă.
Soarele era încă pe cer când vechiul Chevrolet al lui Jonathan intră pe aleea mărginită de chiparoşi şi bougainvillea. Casa mătuşii lui apăru după colţ, mică şi albă, plină de farmec fără să pară
pretenţioasă, ascunsă de verdeaţă. Opri motorul şi deschise portiera. Parfumul dulce al florilor îl transportă într-o clipă cu treizeci de ani în urmă. Avea şase ani şi familia lui tocmai se întorsese din Franţa şi o vizitau pentru prima dată pe mătuşa Margie. Când coborâse din maşină fusese cuprins de vraja mirosurilor amestecate de trandafiri, clopoţei şi caprifoi care învăluiau împrejurimile cu un parfum cu iz de paradis, ca şi cum o zână ar fi presărat un pumn de pudră magică peste casă şi grădină.
Trei decenii mai târziu, aceleaşi flori îi creau aceeaşi impresie.
Se îndreptă spre casă. Pietrişul aleii scârţâia sub tălpi. Mai jos, la câţiva zeci de metri distanţă, de-abia ascuns vederii de crengile pinilor seculari contorsionate de crivăţul atâtor ierni, oceanul de un albastru profund părea adormit.
Mătuşa Margie îşi făcu apariţia pe scări, cu acelaşi surâs de-acum treizeci de ani, de când îl descoperise întâia dată, cu aceiaşi ochi scânteietori de bucurie, de vitalitate şi de un aer poznaş, rar la persoanele de vârsta ei.
Dusese o viaţă de roman. Avusese trei soţi şi cel puţin tot atâtea meserii: ca arheolog se specializase în craniile primilor locuitori ai planetei, preferând bărbaţii pietrelor, şi o ţinuse aşa cam douăzeci de ani. Apoi, într-o bună zi, decretase că oamenii vii erau mult mai interesanţi decât cei morţi şi îşi reluase studiile, de data asta în 41
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
biologie. După câţiva ani de muncă în laborator, îşi crease propria fundaţie despre al cărei obiect de activitate Jonathan nu fusese niciodată prea sigur. Ceva legat de explorarea teritoriilor mai puţin cercetate de oamenii de ştiinţă. De mai bine de zece ani era pensionară, dar rămăsese preşedinta de onoare a fundaţiei. Nepotul ei bănuia că nu dăduse cu adevărat acea pagină şi că rămăsese în contact cu cercetătorii.
— Camera ta e pregătită, zise ea. Poţi să rămâi cât vrei!
Se îmbrăţişară strâns.
— Nu mai ştiam nimic de tine de multă de vreme. De asta am tras concluzia că n-aveai nicio problemă.
— Margie!
Femeia zâmbi şi porni spre casă. Nu avea dreptate, dar în sufletul lui trebuia să recunoască: era adevărat că n-o prea vizita decât atunci când avea nevoie de ea, chiar dacă o iubea foarte mult.
Vieţile noastre trăite în fugă ne fac deseori să-i neglijăm pe cei la care ţinem.
— De fapt, zise el, am primit scrisoarea ta luna trecută. Am tot vrut să-ţi răspund, dar n-am prea avut timp…
— Sunt fericită că te văd; e bine să-ţi mai iei şi câte o vacanţă. Tot muncă şi iar muncă… te prosteşti.
Ajunse în camera pe care i-o pregătise, o cameră drăguţă la primul etaj, cu pereţi albi, mobilă de un farmec desuet în culori pastel şi o atmosferă din alte vremuri. Mai peste tot, tablouri, gravuri şi fotografii vechi din India, Egipt sau Orietul Mijlociu: toate locurile în care lucrase ea ca arheolog. Pe noptieră trona o carte de Karl Jaspers. Jonathan se apropie de fereastră şi o deschise. Lemnul scârţâi uşor în balamale. Aerul parfumat al grădinii pătrunse în cameră şi îl învălui. Panorama oceanului era impresionantă. În spatele grădinii luxuriante, albastrul lui se întindea la infinit. Se aplecă peste pervaz şi inspiră profund adierea de azur.
42
- LAURENT GOUNELLE -
Zgomotele şi poluarea oraşului i se păreau atât de îndepărtate…
la fel şi stresul de la serviciu.
A doua zi, avu neplăcuta surpriză să constate că avea din nou pană la maşină. Se simţi brusc extrem de deranjat, la limita furiei: oare necazurile aveau să-l urmărească şi aici? Trebuia să se lupte cu toţi şi cu toate până la sfârşitul zilelor sale? Ăsta era destinul lui?
