— Noi, oamenii, suntem fiinţe complexe şi natura ne ajută să

înţelegem toată această bogăţie interioară, pe când civilizaţia ne dă

sentimentul de lipsă, de frustrare. Ştie să ne facă să credem şi să

simţim că ne lipseşte ceva pentru a fi fericiţi. Ne interzice să ne simţim mulţumiţi cu ce avem, cu ce suntem. Ne induce permanent sentimentul că suntem incompleţi.

Aceste cuvinte au avut un ecou deosebit în el. Starea aceea de deplinătate corespundea cu ceea ce simţise el cu adevărat, cu puţină vreme în urmă, în mijlocul naturii. O stare atât de diferită de gustul la urma urmei insipid şi lipsit de savoare pe care i-l lăsase prima săptămână consumată în plăceri de tot felul, după cum îi explică lui Margie.

— Da, a fost cu totul altceva! exclamă ea cu un surâs maliţios pe buze. Săptămâna aia te-ai abandonat viciilor!

— Nu ştiu dacă eşti chiar în măsură să mă judeci, cu o sticlă de votcă pe masă. Tocmai tu care ai avut trei soţi…

Ea izbucni în râs.

— Dragul meu nepot, n-am afirmat nicio clipă că păcatul n-ar fi dulce!

— Atunci nu mai înţeleg nimic…

— Dacă ai şti aramaica, ai înţelege…

— Sunt un ignorant. La liceu am învăţat doar franceză şi spaniolă.

Femeia zâmbi şi mai turnă câte o ceaşcă de ceai.

50

- LAURENT GOUNELLE -

— Oamenii bisericii au căutat întotdeauna să ne culpabilizeze, arătându-ne că păcatul implică mereu şi o dimensiune morală… Şi toate astea, din pricina unei simple greşeli de traducere…

— O greşeală de traducere?

— Da. Cuvântul folosit de Iisus pe care l-au tradus prin „păcat”, era khtahayn, care înseamnă mai degrabă „greşeală” în sensul că

faci ceva care nu se leagă de un scop bine definit. Pe de altă parte, atunci când vorbea de ceva rău, Iisus utiliza cuvântul bisha, care înseamnă mai degrabă „neadecvat”. Pe scurt, să faci păcate nu înseamnă că faci ceva rău, ci că te înşeli, îndepărtându-te de obiectivul pe care ţi l-ai propus.

— Obiectiv? Dar… ce obiectiv?

— A… aici e toată problema… replică ea turnând din nou ceai.

Creştinii, evreii şi musulmanii îţi vor răspunde fără îndoială că

obiectivul este „Să-L găseşti pe Dumnezeu”, budiştii „Nirvana”, iar ateii „Fericirea”… Dar, în fond, e cam acelaşi lucru, nu? Cum aflăm şi din Vedele indiene: „Adevărul e unul singur; multe sunt denumirile pe care i le dau înţelepţii.”

— Căutarea fericirii, repetă Jonathan gânditor.

Luă o gură de ceai. Se lăsă pătruns de căldura lui suavă şi parfumată. Lumina începea să se atenueze în jurul lor. În depărtare, oceanul reflecta ultimele licăriri ale zilei, care pictau cerul în tonuri blânde de roz şi portocaliu. Grădina, scăldată într-o linişte profundă, respira calm şi pace. Chiar şi păsările păreau să savureze în tăcere frumuseţea momentului.

— Deci, ceea ce vrei să spui e că săptămâna mea de farniente nu este calea care duce la adevăr. Am dreptate?

— Da. Ţi-ai dat seama şi singur. De altfel, e ceva normal: obişnuim să ne simţim atraşi de plăcerile accesibile, iar apoi, odată

consumate, fie că e vorba de plăceri gustative, carnale ori pur şi simplu de o seară de butonat la televizor de pe un canal pe altul, ne simţim dezamăgiţi, nu? Avem chiar sentimentul bizar de frustrare, 51

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

pentru că respectiva plăcere nu ne-a „hrănit” cu adevărat. Toată

lumea a simţit măcar o dată lucrul ăsta. Spinoza îl descria foarte bine în secolul al XVII-lea.

— Dacă îl descria Spinoza…

— Şi încă o dată, nu e nimic rău în asta, doar că experienţa respectivă nu-ţi va aduce ceea ce cauţi şi, mai mult sau mai puţin conştient, toţi căutăm acel ceva.

Jonathan rămase câteva momente pe gânduri.

— Şi… cum îţi explici? sfârşi el prin a întreba.

Margie inspiră:

— În acea săptămână a plăcerilor, căutai în exterior ceva care să-ţi aducă un soi de fericire, nu? În restaurante, cluburi, magazine sau mai ştiu eu unde.

— Da.

— Ei bine, să ştii că nu vei găsi niciodată fericirea în exterior. Poţi să-ţi petreci întreaga viaţă alergând după o grămadă de lucruri: dacă

le cauţi unde nu trebuie, nu le vei găsi niciodată. Ca şi cum ai căuta mormântul lui Nefertiti în America.

— Hmmm…

— Şi cu cât vei dori să obţii plăceri din exterior, cu atât îţi vei obliga creierul să se întoarcă spre exterior pentru a căuta surse de satisfacţie. În majoritatea cazurilor, creierul nostru ne îndeamnă să

facem ceea ce el crede că e mai bine pentru noi. Problema e că ia decizii în funcţie de felul în care trăim. Dacă îi oferi surse de mulţumire mai mult din exterior, te va împinge din ce în ce mai departe de tine.

Jonathan era de acord:

— Acesta e motivul pentru care diferitele religii au încercat multă

vreme să-şi convingă adepţii să stea departe de plăceri.

— Da, chiar dacă asta ne face adesea să ne simţim vinovaţi. Nu e o cale chiar potrivită spre fericire… Mai bine să ne lăsăm pradă

plăcerii! Dacă tot cedăm tentaţiei, mai bine s-o savurăm!

52

- LAURENT GOUNELLE -