Ranchiuna şi deprimarea care îl stăpâniseră în ultima vreme se evaporaseră. Cu timpul, plimbările începură să-l umple de o stare de recunoştinţă pe care nu o mai simţise niciodată până atunci.
Recunoştinţă pentru frumuseţea nebănuită a lumii, pentru viaţa care, în sfârşit, îi oferea o fericire şi o împăcare sufletească
nebănuite. El, care obişnuia să bombăne nemulţumit pentru orice prostie, simţea acum nevoia să spună mulţumesc, chiar dacă nu ştia prea bine cui. Mulţumesc întregului univers, ca un naufragiat care-şi lansează mesajul aruncând o sticlă în mare. Pentru că e în viaţă, respiră, vede, simte şi, în sfârşit, înţelege. Nici măcar profeţia ţigăncii nu mai părea să conteze. Trăia acum şi aici, şi nimic altceva nu mai avea importanţă.
49
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Mătuşa Margie avea propria părere despre această revelaţie, pe care i-o împărtăşi într-o seară în grădină. Stăteau tolăniţi în nişte fotolii drăguţe din ratan, dichisite cu perne moi şi confortabile. Ea pregătise, aşa cum obişnuia adesea, un ceainic aburind în care adăugase o linguriţă de miere şi… o picătură de votcă.
— Natura ne dă înapoi ceea ce ne-a răpit civilizaţia.
— Ce anume?
— Pe noi înşine, deplin şi profund.
— Ă… ai putea să-mi explici, te rog?
— Noi, oamenii, suntem fiinţe complexe şi natura ne ajută să
înţelegem toată această bogăţie interioară, pe când civilizaţia ne dă
sentimentul de lipsă, de frustrare. Ştie să ne facă să credem şi să
simţim că ne lipseşte ceva pentru a fi fericiţi. Ne interzice să ne simţim mulţumiţi cu ce avem, cu ce suntem. Ne induce permanent sentimentul că suntem incompleţi.
Aceste cuvinte au avut un ecou deosebit în el. Starea aceea de deplinătate corespundea cu ceea ce simţise el cu adevărat, cu puţină vreme în urmă, în mijlocul naturii. O stare atât de diferită de gustul la urma urmei insipid şi lipsit de savoare pe care i-l lăsase prima săptămână consumată în plăceri de tot felul, după cum îi explică lui Margie.
— Da, a fost cu totul altceva! exclamă ea cu un surâs maliţios pe buze. Săptămâna aia te-ai abandonat viciilor!
— Nu ştiu dacă eşti chiar în măsură să mă judeci, cu o sticlă de votcă pe masă. Tocmai tu care ai avut trei soţi…
Ea izbucni în râs.
— Dragul meu nepot, n-am afirmat nicio clipă că păcatul n-ar fi dulce!
— Atunci nu mai înţeleg nimic…
— Dacă ai şti aramaica, ai înţelege…
— Sunt un ignorant. La liceu am învăţat doar franceză şi spaniolă.
Femeia zâmbi şi mai turnă câte o ceaşcă de ceai.
50
- LAURENT GOUNELLE -
— Oamenii bisericii au căutat întotdeauna să ne culpabilizeze, arătându-ne că păcatul implică mereu şi o dimensiune morală… Şi toate astea, din pricina unei simple greşeli de traducere…
— O greşeală de traducere?
— Da. Cuvântul folosit de Iisus pe care l-au tradus prin „păcat”, era khtahayn, care înseamnă mai degrabă „greşeală” în sensul că
faci ceva care nu se leagă de un scop bine definit. Pe de altă parte, atunci când vorbea de ceva rău, Iisus utiliza cuvântul bisha, care înseamnă mai degrabă „neadecvat”. Pe scurt, să faci păcate nu înseamnă că faci ceva rău, ci că te înşeli, îndepărtându-te de obiectivul pe care ţi l-ai propus.
— Obiectiv? Dar… ce obiectiv?
— A… aici e toată problema… replică ea turnând din nou ceai.
Creştinii, evreii şi musulmanii îţi vor răspunde fără îndoială că
obiectivul este „Să-L găseşti pe Dumnezeu”, budiştii „Nirvana”, iar ateii „Fericirea”… Dar, în fond, e cam acelaşi lucru, nu? Cum aflăm şi din Vedele indiene: „Adevărul e unul singur; multe sunt denumirile pe care i le dau înţelepţii.”
— Căutarea fericirii, repetă Jonathan gânditor.
Luă o gură de ceai. Se lăsă pătruns de căldura lui suavă şi parfumată. Lumina începea să se atenueze în jurul lor. În depărtare, oceanul reflecta ultimele licăriri ale zilei, care pictau cerul în tonuri blânde de roz şi portocaliu. Grădina, scăldată într-o linişte profundă, respira calm şi pace. Chiar şi păsările păreau să savureze în tăcere frumuseţea momentului.
— Deci, ceea ce vrei să spui e că săptămâna mea de farniente nu este calea care duce la adevăr. Am dreptate?
— Da. Ţi-ai dat seama şi singur. De altfel, e ceva normal: obişnuim să ne simţim atraşi de plăcerile accesibile, iar apoi, odată
consumate, fie că e vorba de plăceri gustative, carnale ori pur şi simplu de o seară de butonat la televizor de pe un canal pe altul, ne simţim dezamăgiţi, nu? Avem chiar sentimentul bizar de frustrare, 51
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
pentru că respectiva plăcere nu ne-a „hrănit” cu adevărat. Toată
