lumea a simţit măcar o dată lucrul ăsta. Spinoza îl descria foarte bine în secolul al XVII-lea.
— Dacă îl descria Spinoza…
— Şi încă o dată, nu e nimic rău în asta, doar că experienţa respectivă nu-ţi va aduce ceea ce cauţi şi, mai mult sau mai puţin conştient, toţi căutăm acel ceva.
Jonathan rămase câteva momente pe gânduri.
— Şi… cum îţi explici? sfârşi el prin a întreba.
Margie inspiră:
— În acea săptămână a plăcerilor, căutai în exterior ceva care să-ţi aducă un soi de fericire, nu? În restaurante, cluburi, magazine sau mai ştiu eu unde.
— Da.
— Ei bine, să ştii că nu vei găsi niciodată fericirea în exterior. Poţi să-ţi petreci întreaga viaţă alergând după o grămadă de lucruri: dacă
le cauţi unde nu trebuie, nu le vei găsi niciodată. Ca şi cum ai căuta mormântul lui Nefertiti în America.
— Hmmm…
— Şi cu cât vei dori să obţii plăceri din exterior, cu atât îţi vei obliga creierul să se întoarcă spre exterior pentru a căuta surse de satisfacţie. În majoritatea cazurilor, creierul nostru ne îndeamnă să
facem ceea ce el crede că e mai bine pentru noi. Problema e că ia decizii în funcţie de felul în care trăim. Dacă îi oferi surse de mulţumire mai mult din exterior, te va împinge din ce în ce mai departe de tine.
Jonathan era de acord:
— Acesta e motivul pentru care diferitele religii au încercat multă
vreme să-şi convingă adepţii să stea departe de plăceri.
— Da, chiar dacă asta ne face adesea să ne simţim vinovaţi. Nu e o cale chiar potrivită spre fericire… Mai bine să ne lăsăm pradă
plăcerii! Dacă tot cedăm tentaţiei, mai bine s-o savurăm!
52
- LAURENT GOUNELLE -
Jonathan zâmbi gânditor:
— Problema e că plăcerile despre care vorbeşti ne atrag. Dacă aş
vrea să fiu absolut sincer cu mine însumi, aş recunoaşte că pentru asta mă zbat. Ca să pot plăti ceea ce mă tentează. Să-mi satisfac o parte din dorinţe.
— Sunt de acord cu tine. Aşa ni se întâmplă aproape tuturor. Şi pentru că treaba asta nu ne satisface pe deplin, odată o dorinţă
împlinită, vom năzui spre ceva nou, la care nici nu ne gândeam înainte. În final, e doar o cursă fără sfârşit în încercarea de a împlini dorinţe care se succed la infinit.
— Posibil.
Margie bău şi ea o gură de ceai.
— Budiştii au înţeles foarte bine acest fenomen. După părerea lor, dorinţele noastre reprezintă principala cauză a suferinţei. De aceea propovăduiesc calea eliberării de dorinţe deşarte.
— Eliberarea de dorinţe…
— Chiar aşa.
— Ei bine, sunt dispus să înţeleg teoria, dar în practică nu sunt sigur că sunt pregătit s-o îmbrăţişez.
— De ce nu?
— Am totuşi impresia că dorinţele sunt cele care ne animă viaţa.
— Îţi animă viaţa?
— Bineînţeles. Dacă nu mai am nicio dorinţă, nu ştiu dacă mai am pentru ce trăi. Dorinţa este motorul vieţii, nu? Dorinţa de a avea ceva îmi dă energia necesară pentru a mă lupta. Dacă aş reuşi să mă
eliberez de orice dorinţă, cum zici tu, ei bine, nu mi-ar mai rămâne…
decât un mare gol. Vezi tu… mă pot imagina aşa, zen, nemişcând niciun deget pentru că nu-mi mai doresc nimic, dar asta mi se pare…
un pic cam trist, nu? Cam deprimant.
Margie zâmbi.
— Ah, dragul meu, spui asta pentru că societatea noastră nu te-a învăţat să simţi decât plăcerile futile, născute din satisfacerea 53
