Înmuie un biscuit în ceai şi se opri să-l savureze.

— Şi al doilea?

— Al doilea era diferit. Iluzia lui era să se creadă mai inteligent decât toată lumea. Asta îl făcea să se poarte uşor condescendent cu cei din jur. Obişnuia să asculte discuţiile ţinându-se la o oarecare distanţă, ca şi cum ar fi judecat toate prostiile care se spuneau. Ca să nu mai vorbim de dispreţul suveran cu care trata toate reacţiile emoţionale… Arunca atunci câteva cuvinte pe un ton glacial, destinate să-i demonstreze interlocutorului lipsa de raţiune a ieşirii sale. Inutil să-ţi spun că am pierdut în felul ăsta o groază de prieteni…

60

- LAURENT GOUNELLE -

— Dar de ce spui că inteligenţa lui era o iluzie?

— Nu inteligenţa, ci convingerea că e superior celorlalţi la nivel intelectual. Doar pentru că eşti bine mobilat mental nu înseamnă că

eşti mai inteligent.

— Mobilat mental?

— Da. Nu vreau să-ţi ţin acum un curs de biologie, dar pe scurt, noi, oamenii, avem trei creiere…

— Angela era de părere că n-am nici măcar unul şi tu vrei să mă

convingi că am trei.

— De fapt, ca să fiu mai precisă, creierul nostru are trei zone care ne influenţează deciziile, dezvoltate în mod diferit la fiecare dintre noi. Posedăm în primul rând un creier arhaic, moştenit de la strămoşii noştri reptilieni, de-acum patru sute de milioane de ani, mult înainte de omul preistoric. E zona care se ocupă de reflexele primitive de supravieţuire, teritoriale, agresive. Sunt persoane cu zona arhaică mai dezvoltată decât la alţii şi aceştia sunt făcuţi pentru alegeri rapide şi acţiune. Sunt atraşi de putere, de bani, de sex…

— Politicienii noştri!

Margie izbucni în râs.

— Şi celelalte zone? întrebă nerăbdător Jonathan.

— Creierul limbic, cu ajutorul căruia simţim emoţiile noastre şi ale altora şi care ne permite să dezvoltăm relaţii cu ceilalţi. A apărut odată cu primele mamifere, obligate să aibă grijă de pui, care nu puteau supravieţui singuri în mediul adulţilor. Şi, în fine, neocortexul, sediul a ceea ce numim mental: gândirea logică, capacitatea de conceptualizare etc.

— Acum înţe…

— Ideal ar fi să găsim un echilibru între cele trei pentru a putea să

fim la fel de buni în acţiune ca şi în exprimarea emoţiilor ori în gândirea abstractă.

— Deci soţul numărul doi avea un neocortex bine dezvoltat…

61

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

— Poţi s-o spui şi-aşa. Dar inteligenţa nu se rezumă la mental.

Reprezintă folosirea în mod echilibrat a tuturor celor trei zone ale creierului. De aceea, omul avea mari probleme pe plan emoţional.

Nu se cunoştea cu adevărat şi nu-i înţelegea bine nici pe ceilalţi. Era genul care nu-şi asculta niciodată inima, pornirile, nu-şi înţelegea nici propriile emoţii. Ca să nu mai vorbim de ale mele…

— Aţi ţinut legătura după divorţ?

— Am aflat că s-a pricopsit cu un Alzheimer. Ce nenorocire pentru el, care se credea atât de bine mobilat la mansardă…

— Bietul om!

— A uitat până şi de boală…

Femeia mai luă o gură de ceai.

— Al treilea soţ era şi mai diferit. Căuta fericirea în statut. Cea mai mare iluzie… La început îl admiram ca personaj, ca mod de a se impune. Şi apoi, într-o zi, am realizat că nu alerga decât după ceea ce i-ar fi putut lustrui blazonul şi conferi importanţă. Începând cu titlurile şi până la ţinutele elegante, maşinile ultimul răcnet, casa în care locuiam sau cuvintele potrivite pe care le plasa în conversaţie.

Chiar şi prietenii şi-i alegea pentru a se pune pe el în valoare. Nu făcea nimic din suflet, totul era dictat de nevoia de recunoaştere socială. Aveam impresia că sfârşise prin a încerca să se impresioneze pe el însuşi. Şi totuşi nu era fericit. Voia mereu mai mult, ca şi cum nu s-ar fi putut ridica niciodată la nivelul idealului pe care el însuşi şi-l crease. Fără îndoială că totul venea dintr-o nevoie de a-şi confirma valoarea, dintr-o lipsă de stimă faţă de propria-i persoană, mascată în mod savant… Când m-am hotărât să-mi schimb meseria şi să devin biolog, a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a mă împiedica: nevasta arheolog dădea clasă. Biologul părea comun.

Jonathan nu se putu abţine să nu râdă.

— A murit strivit de o maşină, adăugă Margie pe un ton detaşat.

— Ce oroare!

62

- LAURENT GOUNELLE -

— Ba nu! Din contră!

— Cum poţi să spui aşa ceva?

— Era un Rolls-Royce, ieşind de la o petrecere dată într-un castel.

Ce moarte putea fi mai potrivită pentru el? Gândeşte-te că l-ar fi putut lovi vreo biată motocicletă de periferie…

— Margie…

— I-am îndeplinit la literă toate dorinţele din testament: funeralii grandioase, cu toată protipendada locală, orchestră şi cor cu Requiem-ul lui Mozart şi un mormânt mai impresionant decât al lui Ronald Reagan. Toată lumea a fost impresionată! Doar eu, nu. În comparaţie cu Tutankhamon, era un personaj minuscul… mă

înţelegi…

63

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

10

Bărbatul respiră profund şi se uită când la mingea de golf, când la parcurs, de două-trei ori. Mişcă scurt din umeri, un fel de înălţare, urmată de o uşoară rotire spre spate. Michael se abţinu să nu râdă.

De fiecare dată când John Dale se pregătea să lovească mingea, avea acelaşi tic nervos. Ce ridicol, să mori de râs, nu alta!