Margie izbucni într-un râs colorat.
— Aşa cum zicea Paul Watzlawick, care, apropo, locuia nu departe de aici: e dezastru, dar nu e grav!
— Mersi de încurajare…
— Oricum, e mai bine decât să iei pastile, dar rămâne acelaşi tipar! De altfel, sunt sigură că atunci când te îmbolnăveşti, primul reflex e să…
— Iau un medicament, răspunse el abătut.
Ea râse şi mai turnă ceai.
— Crede-mă: soluţia majorităţii problemelor noastre trebuie căutată în interior.
— Te cred.
— Asta e una dintre cele mai mari iluzii ale vremurilor noastre. Ne ascultăm din ce în ce mai puţin vocea interioară. Ajungem uneori chiar să nu mai ştim ce vrem să facem cu viaţa noastră. În plus, 57
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
avem tendinţa să ne dorim cu disperare să corespundem unor tipare care nu sunt ale noastre, ci impuse de societate.
— Tipare?
— Da. Sau norme, coduri, numeşte-le cum vrei. Norme de comportament, de opinie şi mai ales de gusturi. Uneori am impresia că ne place nu ceea ce ne spune inima, ci ceea ce ne este impus.
Suntem chiar noi cei care ne alegem îmbrăcămintea, telefoanele, băutura sau filmele pe care le vedem?
— Te înţeleg, dar e aproape inevitabil în zilele noastre. Suntem interconectaţi, aşa că e normal să ne influenţăm unii pe ceilalţi. Nu e nimic rău în asta.
— Sigur că nu. Dar în acest context de interconexiune, e nevoie totuşi să rămânem suficient de conectaţi cu noi înşine ca să ne putem trăi propria viaţă şi nu pe a celorlalţi.
Jonathan se gândi la lungile lui plimbări, singur în natură în Big Sur, şi la acel sentiment puternic pe care nu-l mai trăise până atunci, că se regăseşte.
— Ca să-ţi trăieşti cu adevărat viaţa, reluă Margie, trebuie să ştii să-ţi asculţi vocea interioară. Să-i înţelegi mesajele. Sufletul nostru e ca un înger care susură cu o voce atât de dulce, de suavă, încât trebuie să-ţi apleci urechea. Şi cum vrei s-o auzi în vacarmul acela neîncetat? Cum vrei să-i acorzi atenţie, când mintea ţi-e în permanenţă bombardată de mii de lucruri din afară?
— Poate nu chiar mii…
— Gândeşte-te numai la toate acele informaţii care ne copleşesc în permanenţă, la toţi acei stimuli.
— Lasă-mă să ghicesc: o să dai vina pe televizor, internet, reţele sociale, jocuri video, e-mailuri, SMS-uri…
— Nu dau vina pe nimic. Toate astea sunt foarte utile, dacă
suntem destul de precauţi cât să nu cădem în capcană. Pentru că
ştii de ce devenim dependenţi de ele?
— Nu.
58
- LAURENT GOUNELLE -
— Pentru că ne induc emoţii. Şi, vezi tu, când încercăm emoţii, simţim că trăim. Şi atunci mai vrem, mai mult şi mai mult. De aceea rămânem conectaţi la toate acele reţele sociale. Când primim un mesaj, simţim o emoţie. O informaţie ne incită? Altă emoţie. Cineva se gândeşte la noi? Emoţie. O ţară a fost lovită de furtună? Emoţie.
Şi încă o dată, nu e nimic rău în asta, dar lăsându-ne absorbiţi de ceea ce vine din exterior, pierdem contactul cu noi înşine. Cu cât emoţiile ne sunt induse din exterior, cu atât mai puţin reuşim să le facem să izvorască din interior, din gândurile, acţiunile şi sentimentele noastre. E ca şi cum am trăi într-un montagne-russe, purtaţi încoace şi-ncolo de un tren pe care nu ştim cine îl conduce şi încotro.
Jonathan dădu din cap gânditor.
— Ştii, reluă femeia, o sămânţă nu poate încolţi pe un teren invadat de buruieni. E nevoie de puţin spaţiu ca lumina să poată
pătrunde până la noi.
Jonathan îşi lăsă privirea să rătăcească în jur. Luna se ridica deasupra oceanului, scăldând grădina într-un clarobscur aproape palpabil. O carte poştală în alb şi negru.
Margie reluă:
— Dacă nu ne dăm timp să ne ascultăm inima, să atingem ceea ce vine din cele mai profunde acorduri ale fiinţei noastre, riscăm să
nu ne cunoaştem cu adevărat. Şi când se întâmplă asta…
Se întrerupse ca să muşte în linişte dintr-un biscuit cu ghimbir.
— Ce?
— Când nu ne cunoaştem cu adevărat, lăsăm iluziile să ne guverneze viaţa.
— Iluziile? ridică Jonathan ochii spre ea.
