***

Pânzele velierelor fâlfâiau vesele în bătaia vântului uşor ce aducea valuri de miresme marine şi adieri de aer proaspăt în soarele după-amiezii.

78

- LAURENT GOUNELLE -

Caută divinul din tine!

Uşor de zis… Jonathan se instalase de vreo două ore pe terasa acelei cafenele din portul Monterey şi încercase din toate puterile să

„prindă valul”, dar nimic.

Din timp în timp, îşi lăsa gândurile să zboare spre trecători şi frânturile de conversaţii pe care le prindea. Oameni ca el, fără

îndoială, cu o mică diferenţă: păreau lipsiţi de griji, spre deosebire de el. Nu mai apuci sfârşitul anului. Vocea celei de-a doua ţigănci îi răsuna încă în minte.

Privi spre larg, în încercarea de a-şi alunga senzaţia de angoasă

care îl păştea din nou. Nu voia să recadă în starea de deprimare, de letargie, din care nu se poate ieşi decât printr-un efort suprauman, ca o insectă prizonieră într-un borcan cu pereţii atât de netezi, încât fiecare tentativă de evadare se soldează cu o alunecare inexorabilă

spre fund.

Caută în interior!

Greu de privit spre interior când ţi-e teamă că singurul lucru pe care-l vei găsi acolo e spaima.

Televizorul agăţat pe peretele cafenelei difuza imaginile frapante ale unei păduri filmate din elicopter. Jonathan de-abia reuşea să

perceapă vocea jurnalistului.

„Pădurea amazoniană, zicea acesta, este distrusă într-un ritm înspăimântător, de o mie şase sute de hectare pe zi, echivalentul a o mie cinci sute de terenuri de fotbal.”

Imaginea se focaliză asupra unui bătrân indigen, stând în faţa Muzeului de Istorie Naturală din San Francisco unde, în acel moment, avea loc, după spusele jurnalistului, o expoziţie impresionantă despre Amazonia. Părul lung îi era dat pe spate, iar faţa părea senină, chiar dacă marcată de o oarecare tristeţe. Un fel de resemnare calmă.

Jonathan suspină profund. Cum poţi să-ţi găseşti fericirea când lumea e plină de atâta mizerie? Cum să găseşti forţa de a te detaşa 79

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

de acel rău care distruge puţin câte puţin Pământul? Lupta e inutilă, zicea mătuşa Margie.

Glasul bătrânului indigen era calm, aşezat. În ciuda gravităţii a ceea ce spunea, nu puteai percepe niciun strop de ostilitate ori de ură.

„După ce o să tăiaţi ultimul copac, spunea el, şi o să pescuiţi ultimul peşte, veţi descoperi că banii nu se mănâncă.”

80

- LAURENT GOUNELLE -

12

— Întindeţi degetul.

— Poftim?

— Degetul arătător, vă rog.

Jonathan întinse mâna spre tânăra în bluză albă. Ea lăsă să-i alunece pe arătător ceva asemănător cu degetul unei mănuşi, căptuşit cu aluminiu, de la care pornea un fir electric lung şi subţire, racordat, la câţiva metri distanţă, la un computer de pe o masă. Pe peretele din spatele ei, un ecran gigantic.

— Iată-vă conectat, mai spuse ea.

Avea o voce caldă şi binevoitoare, în care se simţea însă o oarecare rezervă, sută la sută profesională.

Femeia alunecă în spatele biroului şi începu să apese pe taste.

Jonathan aruncă o privire spre cele trei persoane aşezate lângă

el pe nişte scaune dispuse în semicerc. O femeie de treizeci-treizeci şi cinci de ani, cu părul negru tuns franţuzeşte, care părea să evite cu grijă să-i privească pe ceilalţi, o alta de vreo şaizeci, foarte zâmbitoare, cu un ten proaspăt şi părul blond înfoiat cu fixativ, care la sosire salutase călduros pe toată lumea, şi, în sfârşit, un tânăr cu un aer de student, neras şi cu părul vâlvoi, a cărui privire se pierdea cu regularitate în decolteul savantei. Trebuie spus că bluza ei albă

decoltată lăsa într-adevăr la vedere începutul unei drăguţe perechi de sâni.

Camera, destul de mare, cu pereţi albi şi decor impersonal, era totuşi scăldată într-o lumină plăcută, caldă. Fundaţia mătuşii Margie era adăpostită în hinterlandul oraşului Monterey. O clădire sobră, pierdută într-o zonă puţin locuită, în mijlocul copacilor.

— Curba pe care o vedeţi pe ecran reprezintă gradul de conductivitate a pielii dumneavoastră, cu fluctuaţiile ei în timp real.

Curba în discuţie nu era perfect orizontală, ci oscila lent şi destul de uşor, dar neregulat. Era departe de sinusoida perfectă dintr-o 81

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

electrocardiogramă.

— Conductivitatea fluctuează în funcţie de umiditatea pielii, mai precis de transpiraţie. Sistemul nervos simpatic controlează

glandele sudoripare, dar şi tensiunea arterială şi ritmul cardiac.

— OK.

— Starea dumneavoastră interioară, emoţiile, stresul influenţează

elementele psihologice care se pot schimba de la un moment la altul.

— Înţeleg.

Tânăra operatoare conectă şi arătătoarele celorlalţi participanţi.

Ecranul gigantic afişa acum patru curbe de culori diferite, care evoluau independent unele de altele. A lui Jonathan era albastră. A femeii brunete, galben-intens, era cea mai plată dintre toate. Curba verde a tânărului oscila moderat. Cea roşie a sexagenarei fluctua puţin haotic şi clar mai accentuat decât a celorlalţi, pe care se suprapunea în mod regulat.

— Aşa cum puteţi observa, reluă savanta, suntem diferiţi unii de alţii, cu psihologii diferite, reacţionând diferit în aceleaşi situaţii.