— În cazul meu, talentul ăsta e foarte bine ascuns.

Apoi mai turnă cafea.

— Majoritatea oamenilor se simt obligaţi să facă ceea ce trebuie, chiar dacă asta nu-i împlineşte în niciun fel. Şi se încăpăţânează să

nu-şi asculte pornirile profunde, convinşi că nu-i vor duce nicăieri.

Ceea ce sugerez eu este exact pe dos. Pornirile latente, nu dorinţele 75

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

superficiale pe care ni le induce societatea, pot deveni căi de urmat întru descoperirea menirii noastre.

— Căi?

— Da. Prin acele porniri intime, sufletul încearcă să ne ghideze pe drumul potrivit. Ca un fel de chemare obscură a destinului…

Luă câteva guri de cafea înainte de a continua:

— Adevăratul drum ni se revelează atunci când renunţăm la iluzii, care nu fac decât să ne îndepărteze de la direcţia cea bună şi să ne împiedice conştiinţa să se trezească. Să ştii… ceea ce este extrem de tulburător în viaţă este că tot ce ni se întâmplă, pozitiv sau negativ, bucurii sau drame, serveşte în realitate unui singur scop: să

ducă la trezirea conştiinţei noastre, deoarece doar acolo suntem cu adevărat noi înşine.

Jonathan respiră profund. Pe fereastra deschisă, aerul sărat din larg se strecura până la el, lăsându-se pătruns în drum de mireasma copacilor, a tufişurilor şi a florilor din grădină.

— Mi se pare cam dificilă treaba asta cu descoperirea pornirilor mele profunde, cum le numeşti tu… După ultima noastră discuţie, am petrecut destul de mult timp gândindu-mă la felul în care aş

putea să mă debarasez de dorinţele mele. Am încercat din toate puterile. Fără rezultat.

Margie îi adresă un surâs binevoitor.

— Ascultă-ţi inima, nu raţiunea.

Jonathan începu să râdă.

— Ascultă-ţi inima… Ce ciudat sună expresia asta atât de cunoscută, în gura unui biolog.

— Te înţeleg. Intelectualii îşi cam bat joc de zicerile populare. Ei bine, n-au dreptate! Omul din popor e de multe ori mult mai înţelept decât elitele care se cred deasupra tuturor.

— Probabil, dar în cazul de faţă… să-ţi asculţi inima nu înseamnă

mare lucru, trebuie să recunoşti.

76

- LAURENT GOUNELLE -

— Te înşeli: inima e cea care decide. În societatea de azi, ne-am băgat în cap că totul se petrece în minte, astfel încât am pierdut legătura cu restul corpului. Nu mai preţuim decât creierul, cu neuronii lui care controlează totul. Ridicol! Află că avem neuroni şi în inimă şi nimeni nu spune nimic despre ei. Află că avem şi în intestine, şi…

— Glumeşti, nu?

— Ai în jur de patruzeci de mii de neuroni în inimă şi cam cinci sute de milioane în intestine. Fiecare dintre aceste două organe dispune de un sistem nervos independent şi extrem de bine dezvoltat.

— Chiar aşa?

— Cele mai bune decizii vin de la inimă, ori din pântece. Nu din cap. În Egiptul Antic, o ştiau foarte bine, de altfel.

— A… în spatele biologului stă foarte aproape arheologul…

— Înainte de a mumifica un faraon, egiptenii îi extrăgeau din corp toate viscerele. Le păstrau apoi pe cele mai importante, conservându-le cu grijă în vase somptuoase care urmau să fie îngropate împreună cu mumia. Era vorba chiar de inimă şi de intestine.

Făcu o mică pauză înainte de a adăuga:

— Creierul îl aruncau la gunoi.

77

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

11

Ryan focaliză pe silueta lui Gary. Aşezat în vechiul său scaun de plastic de un alb îngălbenit de soare, acesta se încrunta deschizându-şi corespondenţa. În apropiere, copiii alergau după o minge.

Ryan aşteptă răbdător. Ridicarea din umeri întârzia. Gary avu apoi o mişcare bruscă de recul, însoţită de o uşoară mijire a ochilor în timp ce-şi privea mâna. Ryan făcu un zoom. Câteva picături de sânge periau vârful degetului lui Gary.

Idiotul! Se tăiase în timp ce-şi deschidea scrisorile.

— Terminaţi odată cu prostiile! urlă el înspre copii.

Ryan trecu repede la panoramă. Fir-ar! Îi ratase pe puştii care tocmai trimiseseră mingea în stratul de flori.

— Sunteţi tâmpiţi sau ce? strigă din nou Gary, vânăt de furie.

Degeaba vă spun să aveţi grijă la flori! Creiere de găină ce sunteţi!

Puştii rămaseră încremeniţi câteva secunde, vizibil speriaţi, apoi recuperară mingea şi se uşchiră în casă.

Gary dădu din cap, apoi desfăcu scrisoarea şi începu să-şi sugă

degetul rănit.

Ryan făcu din nou un zoom.

Gary se încruntă în timp ce capul lui mare se mişca de la stânga la dreapta, urmărind rândurile. În spatele camerei, Ryan nu-şi putu reţine un zâmbet.

Apoi, în sfârşit, ridicarea din umeri atât de aşteptată.

Cameramanul zâmbi cu cruzime. Postarea zilei era asigurată.