Femeia mai luă o gură de ceai.
— Al treilea soţ era şi mai diferit. Căuta fericirea în statut. Cea mai mare iluzie… La început îl admiram ca personaj, ca mod de a se impune. Şi apoi, într-o zi, am realizat că nu alerga decât după ceea ce i-ar fi putut lustrui blazonul şi conferi importanţă. Începând cu titlurile şi până la ţinutele elegante, maşinile ultimul răcnet, casa în care locuiam sau cuvintele potrivite pe care le plasa în conversaţie.
Chiar şi prietenii şi-i alegea pentru a se pune pe el în valoare. Nu făcea nimic din suflet, totul era dictat de nevoia de recunoaştere socială. Aveam impresia că sfârşise prin a încerca să se impresioneze pe el însuşi. Şi totuşi nu era fericit. Voia mereu mai mult, ca şi cum nu s-ar fi putut ridica niciodată la nivelul idealului pe care el însuşi şi-l crease. Fără îndoială că totul venea dintr-o nevoie de a-şi confirma valoarea, dintr-o lipsă de stimă faţă de propria-i persoană, mascată în mod savant… Când m-am hotărât să-mi schimb meseria şi să devin biolog, a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a mă împiedica: nevasta arheolog dădea clasă. Biologul părea comun.
Jonathan nu se putu abţine să nu râdă.
— A murit strivit de o maşină, adăugă Margie pe un ton detaşat.
— Ce oroare!
62
- LAURENT GOUNELLE -
— Ba nu! Din contră!
— Cum poţi să spui aşa ceva?
— Era un Rolls-Royce, ieşind de la o petrecere dată într-un castel.
Ce moarte putea fi mai potrivită pentru el? Gândeşte-te că l-ar fi putut lovi vreo biată motocicletă de periferie…
— Margie…
— I-am îndeplinit la literă toate dorinţele din testament: funeralii grandioase, cu toată protipendada locală, orchestră şi cor cu Requiem-ul lui Mozart şi un mormânt mai impresionant decât al lui Ronald Reagan. Toată lumea a fost impresionată! Doar eu, nu. În comparaţie cu Tutankhamon, era un personaj minuscul… mă
înţelegi…
63
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
10
Bărbatul respiră profund şi se uită când la mingea de golf, când la parcurs, de două-trei ori. Mişcă scurt din umeri, un fel de înălţare, urmată de o uşoară rotire spre spate. Michael se abţinu să nu râdă.
De fiecare dată când John Dale se pregătea să lovească mingea, avea acelaşi tic nervos. Ce ridicol, să mori de râs, nu alta!
Un sunet înfundat şi mingea îşi luă zborul, foarte sus, descriind un arc imens înainte să cadă şi să rămână nemişcată pe iarbă.
— Nu e rău deloc, spuse Michael cu un zâmbet ce intenţiona să
flateze. Drăguţ lob.
Cei doi se puseră apoi în mişcare. Ceaţa matinală se ridicase, alungată de un soare strălucitor care scălda Golden Gate Park Golf Course într-o lumină intensă. Mirosea a iarbă proaspăt cosită. În depărtare, oceanul părea uşor agitat. În larg, valurile se rostogoleau înspumate.
— Deci, cum stai cu asociaţii?
— Avansăm, avansăm, răspunse Michael. Mergem spre bine.
— Spui asta de vreo trei luni încoace şi nu s-a rezolvat mare lucru…
— Te-am prevenit că va dura. Magherniţa aia e într-un fel bebeluşul lor. Nu poţi renunţa aşa de uşor la fructul pântecelui tău.
— Cu cât le pun eu pe masă, ar putea să mai aibă câţi bebeluşi vor.
— Nu mai e cazul…
John Dale se opri şi se uită la el.
— Crezi c-ar fi bine să vorbesc eu cu ei?
— În niciun caz! Ştiu eu cum să-i iau. Doar practic „meseria” asta de cinci ani încoace…
— Atunci de ce durează atâta? Oferta mea ar trebui să-i convingă
destul de uşor.
64
- LAURENT GOUNELLE -
— Când sunt şi sentimente la mijloc, banii nu înseamnă totul. Nu vor vinde niciodată cuiva din exterior. Aşa că trebuie să treacă întâi pe la mine. Stai liniştit, că îi „lucrez”. Dar durează. Nu poţi obţine nimic fără trudă…
Celălalt se strâmbă neîncrezător.
— Ai încredere în mine. Suntem pe drumul cel bun.
