— Ideea e că e foarte greu să reprimăm ceva în noi. Ceea ce putem însă face e să adăugăm.
— Să adăugăm?
— Da. Să adăugăm vieţii noastre interioare chestii mai puternice decât dorinţele, care le vor depăşi şi ne vor hrăni, ne vor ilumina în aşa măsură, încât vom uita de ele. Pur şi simplu. În acel moment, dorinţele se vor evapora de la sine. Se vor dizolva.
— Şi… despre ce chestii vorbeşti?
— Despre cele care ne permit să demonstrăm ceea ce suntem cu adevărat şi pentru ce am venit pe lume. Acele lucruri care ne fac să
55
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
ne simţim mulţumiţi, pătrunşi de o fericire care vine din cele mai profunde straturi ale fiinţei noastre.
Jonathan o privi câteva momente fără să spună nimic.
— Şi… cum aş putea eu să găsesc aşa ceva?
Margie se aplecă spre el şi îi şopti ca şi cum i-ar fi împărtăşit un secret:
— Caută în interior.
Jonathan îi susţinu privirea, în timp ce şoaptele ei rezonau adânc în el.
Inspiră profund. Timpul părea suspendat şi, în grădina tăcută, până şi natura părea să-şi ţină respiraţia.
— Şi pentru asta trebuie să înveţi să te agăţi de timp şi de spaţiu, făcându-le să se mişte doar pentru tine. Lasă lucrurile să te pătrundă… învaţă să decodezi mesajele inimii, ale corpului tău…
Cuvintele femeii păreau să plutească prin aer, sub strălucirea stelelor îmbătate de dulceaţa serii. Zâmbea, iar privirea ei luminoasă părea să radieze din fiecare rid al feţei atât de frumos sculptate de ani şi de o viaţă bogată şi încărcată de experienţe.
— Nu sunt sigur că voi putea primi astfel de mesaje, cum le spui tu, dar nici nu pot să spun că mai resping din start ideea…
— Fără să ne dăm seama, ni se întâmplă tuturor mai devreme sau mai târziu.
Jonathan nu părea convins.
— Nu ţi se întâmplă uneori să oboseşti? îl întrebă Margie.
— Nu mai mult decât altora.
— Când obosim, corpul ne cere odihnă şi creierul somn. Şi noi, ce le dăm? O cafea!
El dădu încet din cap, gândindu-se la cantitatea pe care era nevoit s-o ingurgiteze ca să facă faţă la serviciu…
— Dar depresia te apucă din când în când? insistă Margie.
— Ei bine, da. Mă apucă, bineînţeles, suspină bărbatul.
— Şi ce faci?
56
- LAURENT GOUNELLE -
— Ce fac? Hmm… nu ştiu… De ce?
— Adu-ţi aminte când ţi s-a întâmplat ultima dată.
— Ultima dată… OK. A fost…
— Nu mă interesează momentul. Spune-mi doar ce ai făcut când te-ai simţit deprimat.
— Foarte simplu: am mâncat patru bucăţi de ciocolată! Adică nu…
opt.
— Şi te-ai simţit mai bine pe urmă?
— Nu chiar, dar pe moment mi-a indus o stare de bine. Măcar atât.
— Şi apoi ce ai făcut?
— Cred că am deschis televizorul.
— Vezi? Acelaşi tipar. Tindem să căutăm în exterior soluţiile pentru problemele noastre interioare: ciocolata, o plăcere ce vine din afară; şi televizorul, un flux de informaţii şi de senzaţii din aceeaşi sursă.
— Şi crezi că e grav, doctore?
