- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

Pe tavă, o cafetieră drăguţă din porţelan, două ceşti şi o sticlă de whisky. Femeia se autoinvita în mod subtil. Se apropie pentru a aşeza totul pe măsuţa de lângă fereastră, dar din greşeală era gata să cadă. Jonathan întinse brusc mâinile pentru a o sprijini.

Fotografia alunecă din mânecă şi căzu pe podea. El o culese repede şi se grăbi să treacă peste incident, dar femeia începu să vorbească

cu o voce blândă.

— N-ai reuşit să treci peste asta, nu-i aşa?

El nu-i răspunse.

Margie turnă cafea în ceşti şi împinse una dintre ele spre nepotul său.

— Serveşte-te, dragul meu.

Jonathan luă ceaşca aburindă. O aromă reconfortantă se răspândi din ea.

— Ce-ar fi dacă i-ai mărturisi ce simţi? spuse ea pe un ton de confidenţă.

El se încordă uşor şi rămase tăcut câteva momente.

— E o cauză pierdută. Am discutat deja prea mult. Am făcut tot ce-am putut ca să-i demonstrez că reproşurile ei sunt nefondate.

Degeaba.

— Nu-ţi sugeram să-i explici, doar să-i spui ce simţi.

— E acelaşi lucru, nu?

Ea oftă.

— Bietul meu Jonathan, în ciuda tuturor anilor în care ai trăit cu ea, nu cunoşti deloc femeile…

El o privi interzis.

— O femeie nu aşteaptă explicaţiile tale raţionale. Explicaţii, mereu explicaţii… Ca şi cum ar trebui cu orice preţ să ai dreptate.

Of… bărbaţii nu înţeleg nimic… Ce vrea ea este să simtă c-o iubeşti, pe ea şi numai pe ea…

— Dar e lipsit de logică…

68

- LAURENT GOUNELLE -

— Dă-o-ncolo de logică! N-are nimic de-a face cu viaţa de cuplu!

Totul se rezumă la sentimente, nu la matematică!

Jonathan rămase mut pentru mult timp. Nu, nu se vedea vorbind cu Angela şi luând totul de la capăt. Era cât se poate de probabil să-l respingă. N-avea niciun chef să fie ridicol. În niciun caz. Trebuia să

schimbe subiectul, repede.

— Tocmai am ascultat la radio un reportaj revoltător. Despre creşterea animalelor în sisteme de tip baterie. Un adevărat scandal.

— A…

El se aşeză şi se lăsă pe spate în scaun.

— E destul de greu să-ţi regăseşti pacea interioară într-o lume plină de egoism şi de violenţă împotriva căreia trebuie să lupţi zi de zi.

Margie se aşeză pe pervaz, se uită fix la el şi apoi îşi întoarse privirea spre fereastră, contemplând depărtările.

— E adevărat, zise ea într-un final. Genul ăsta de poveşti mă

întristează şi pe mine.

Lumina obscură a dimineţii cădea pe faţa ei în tonuri calme, asemănătoare celor ale rochiei pe care o purta. Ridurile ei fine păreau să completeze frumuseţea uşor fanată a vopselei de pe canaturi.

— Şi totuşi, reluă ea, să ne revoltăm împotriva lucrurilor pe care nu le putem schimba… nu seamănă cu o reţetă pentru depresie?

Remarca îl atinse pe Jonathan ca şi cum ar fi privit în oglindă o realitate care-l deranja.

Îşi privi mătuşa în tăcere. Era adevărat că se simţea teribil de neputincios în faţa unor astfel de situaţii şi sentimentul acesta îi făcea rău.

— Dar cineva trebuie să reacţioneze împotriva acestor deviaţii ale societăţii. Nu putem rămâne cu braţele încrucişate şi deplângând ceea ce se întâmplă, ca apoi să ne vedem de vieţile noastre ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

69

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

Margie se uită la el cu înţelegere.

— În anii ’30, un teolog protestant a popularizat o rugăciune în sensul ăsta. Unii au fost de părere că s-ar fi inspirat din Marc Aureliu. Alţii, din Francisc de Assisi. Dar, mă rog, nu contează.

— Şi cum suna?

— „Dă-mi curajul de a schimba lucrurile pe care pot să le schimb, seninătatea de a le accepta pe cele pe care nu le pot schimba şi înţelepciunea de a şti să fac deosebirea dintre ele.”

Jonathan o privi fix câteva momente.

— Ei bine, eu nu pot sta cu mâinile în sân. În viaţă trebuie să

contribuim la evoluţie, nu la regres.

— Înţeleg, dar ce ai putea face? Mai bine zis, ce faci cu adevărat?

— Lupt împotriva tuturor acestor lucruri, îşi ridică el ochii spre ea.