Margie se aplecă spre el şi, cu ochi strălucitori, îi strecură pe un ton de confidenţă:
— Caută mai bine divinul din tine decât diavolul din ceilalţi.
Jonathan o fixă câteva momente uşor vexat.
— Divinul din mine? Credeam că, în fond, suntem toţi nişte păcătoşi…
— Asta e poate cea mai nefericită dintre toate ideile pe care le-am putea avea. Când mă gândesc ce ravagii a făcut în spiritul uman… Şi azi mai suportăm consecinţele…
— Totuşi Adam şi Eva n-au ascultat porunca, zise Jonathan cu un surâs ironic…
Margie îi întoarse zâmbetul:
— Vrei să-ţi spun ce cred eu? Dacă Dumnezeu există, El e cel care a vrut ca Eva să muşte din măr!
— Biblia zice că El i-a interzis…
— Da. Ca s-o incite s-o facă! Răzvrătindu-se, Eva a săvârşit primul act de libertate din lume. Păcatul originar egal libertatea originară!
— Poate că e puţin prea mult spus…
Margie se prefăcu supărată.
— Cum poate vreun credincios să-şi imagineze măcar o singură
clipă că Dumnezeu n-a fost capabil să creeze o fiinţă perfectă, care să poată respecta tot ce i se impusese? Dacă El ar fi vrut ca Eva să
se supună, ea s-ar fi supus. Nu, ascultă-mă pe mine: Dumnezeu a vrut ca omul să fie liber!
73
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Spunând acestea, ea luă sticla de whisky şi-şi turnă câteva picături în ceaşca de cafea. Jonathan o urmărea, femeia asta era un adevărat personaj. Îi invidia optimismul manifestat în orice ocazie.
— Bun, deci am divinul înlăuntrul meu… Şi cum fac să-l… găsesc?
— Ghiceşte, îi oferi ea cel mai frumos surâs.
— Spune-mi…
— Ţi-am răspuns deja la această întrebare.
— A… o să-mi spui din nou: „Caută în interior”, nu?
— Înveţi repede.
— Dar asta nu-mi arată cum s-o fac. Şi, în plus, cum adică, divinul din mine?
Margie se uită la el cu infinită bunătate şi lumină.
— A găsi divinul înseamnă a te ridica la un nivel superior de conştiinţă.
— A, aşa… Nu-mi sună prea concret, să ştii…
— Într-o bună zi, o să ţi se pară foarte limpede.
— Mda…
— Şi ziua aceea e poate mai aproape decât crezi.
— Şi… cu ce o să mă ajute să ajung la acel nivel de conştiinţă, cum îl numeşti tu?
— Îţi aminteşti când am vorbit ieri despre păcat şi am spus că
anumite lucruri, după ce ne oferă o scurtă satisfacţie, ne lasă goi pe dinăuntru şi apoi nu fac decât să ne tragă în jos.
— Da.
— Ei bine, acum e un pic pe dos: când reuşim să depăşim simpla căutare a plăcerilor, când facem şi spunem lucrurile pe care ni le dictează conştiinţa, nu doar dorinţa de a ne atrage un avantaj personal, atunci ne simţim pătrunşi… de ceva mai mare decât noi înşine. Ni se întâmplă acelaşi lucru şi când ne descoperim adevărata menire, acel ceva care ne împlineşte, chiar dacă nu se referă la partea profesională. Descoperim atunci că acel ceva 74
- LAURENT GOUNELLE -
depăşeşte cu mult tot ce ne-ar fi putut aduce satisfacerea unor simple dorinţe.
— Menirea, acum devii mistică.
Femeia zâmbi.
— Îmi place să cred că fiecare dintre noi are un anumit destin şi ar fi păcat să nu ni-l împlinim.
Jonathan izbucni în râs.
— Tu chiar crezi că pot exista şapte miliarde de demiurgi pe Pământ…?
— N-am spus că e vorba neapărat de o menire grandioasă. Poate fi vorba de ceva mult mai umil, dar să ştii că uneori lucrurile care par anodine contează mai mult pe lumea asta. Avem tendinţa să
credem că marii lideri sunt cei care au modelat cursul istoriei. În realitate nu e chiar în totalitate adevărat. Fiecare om, prin actele, cuvintele, stările de spirit, emoţiile sale, are o anumită influenţă
asupra celor din jur şi apoi asta se propagă asemenea cercurilor de la suprafaţa apei. Crede-mă! Nimic nu rămâne neutru, înţelegi? În final, fiecare dintre noi are un impact pe lumea asta. Şi atunci când ne găsim menirea, jucăm un rol, un rol util pentru umanitate, pentru tot ce e viu, pentru univers.
— Un rol pe care-l jucăm…
— De aceea fiecare dintre noi are ceva al lui, un talent, chiar dacă
în cazul majorităţii acesta rămâne ascuns, aşteptând să fie descoperit şi cultivat. De altfel, a încerca să ne descoperim propriul talent e una dintre modalităţile de a ne înţelege menirea.
Jonathan se strâmbă.
