Jonathan zâmbi gânditor:

— Problema e că plăcerile despre care vorbeşti ne atrag. Dacă aş

vrea să fiu absolut sincer cu mine însumi, aş recunoaşte că pentru asta mă zbat. Ca să pot plăti ceea ce mă tentează. Să-mi satisfac o parte din dorinţe.

— Sunt de acord cu tine. Aşa ni se întâmplă aproape tuturor. Şi pentru că treaba asta nu ne satisface pe deplin, odată o dorinţă

împlinită, vom năzui spre ceva nou, la care nici nu ne gândeam înainte. În final, e doar o cursă fără sfârşit în încercarea de a împlini dorinţe care se succed la infinit.

— Posibil.

Margie bău şi ea o gură de ceai.

— Budiştii au înţeles foarte bine acest fenomen. După părerea lor, dorinţele noastre reprezintă principala cauză a suferinţei. De aceea propovăduiesc calea eliberării de dorinţe deşarte.

— Eliberarea de dorinţe…

— Chiar aşa.

— Ei bine, sunt dispus să înţeleg teoria, dar în practică nu sunt sigur că sunt pregătit s-o îmbrăţişez.

— De ce nu?

— Am totuşi impresia că dorinţele sunt cele care ne animă viaţa.

— Îţi animă viaţa?

— Bineînţeles. Dacă nu mai am nicio dorinţă, nu ştiu dacă mai am pentru ce trăi. Dorinţa este motorul vieţii, nu? Dorinţa de a avea ceva îmi dă energia necesară pentru a mă lupta. Dacă aş reuşi să mă

eliberez de orice dorinţă, cum zici tu, ei bine, nu mi-ar mai rămâne…

decât un mare gol. Vezi tu… mă pot imagina aşa, zen, nemişcând niciun deget pentru că nu-mi mai doresc nimic, dar asta mi se pare…

un pic cam trist, nu? Cam deprimant.

Margie zâmbi.

— Ah, dragul meu, spui asta pentru că societatea noastră nu te-a învăţat să simţi decât plăcerile futile, născute din satisfacerea 53

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

dorinţelor personale; nu ţi-a lăsat alegerea de a simţi adevărata fericire, cea care vine din interior.

— Posibil…

— Când părinţii tăi voiau să te facă fericit, ce făceau?

— Păi… nu ştiu, îmi ofereau un cadou…

— Ce fel de cadou?

— Cum adică?

— Cum alegeau acel cadou?

— N-am idee… presupun că încercau să afle ce jucărie îmi doream.

Margie dădu din cap a înţelegere.

— Da. Jucăria pe care ţi-o doreai… Şi de ziua ta ce făceau?

— Îmi cumpărau ceva, normal.

— Iar de Crăciun?

— La fel, cadouri.

Margie se aplecă să mai toarne ceai.

— Vezi tu, problema e că părinţii tăi chiar doreau să-ţi facă o plăcere şi presupun că realmente reuşeau. Fără îndoială că-şi doreau să te facă fericit.

— Fără îndoială.

— Totuşi nu-şi dădeau seama că, în fapt, te învăţau că fericirea înseamnă a primi ceva din exterior.

— Încep să…

— Ceea ce e complet greşit. Cu cât te vei raporta mai mult la exterior în căutarea satisfacţiei, cu atât vei simţi mai acut lipsa ei.

Cu cât vei dori mai mult, cu atât vei fi mai puţin satisfăcut.

Jonathan dădu încet din cap.

— Vezi tu, treaba asta a devenit deja o moştenire culturală, reluă

Margie. În prezent e parte din noi. Ne guvernează vieţile. Am ajuns la ceea ce spuneai acum câteva minute: satisfacerea dorinţelor a devenit însuşi motorul vieţii. Realizezi? Îţi dai seama în ce măsură

depindem de asta? Ca urmare, ne omorâm cu munca, fără să

54

- LAURENT GOUNELLE -

înţelegem că nici măcar nu avem nevoie de acel ceva după care alergăm de nebuni…

Jonathan privea gânditor în zare. Un velier aluneca încet pe suprafaţa oceanului.

— Bun. Am înţeles. Şi ce pot face ca să lupt împotriva acestor dorinţe? Pentru că nu mă pot abţine, sunt atât de prezente în mine…