vacanţa asta va trece foarte repede, la fel ca întreaga viaţă pe care-o mai avea de trăit.

Ar fi vrut să găsească un mijloc de a opri timpul. Când era copil, o simplă după-amiază i se părea extrem de lungă. Ca adult însă, viaţa se scurgea într-o clipă; fiecare an părea mai scurt decât precedentul. De altfel, un amic fizician îi spusese că, în termeni de percepţie, oamenii ating jumătatea vieţii la vârsta de şaisprezece ani.

45

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

8

Nimic interesant. Doar banalităţi, şi nici alea haioase.

Căpăcelul dozei de aluminiu se deschise cu zgomot, apoi pocni tare când Ryan îl smulse complet. Coca-cola curse în pahar umplându-l cu o spumă strălucitoare, debordantă. Bărbatul îl duse la gură nerăbdător. Gustul familiar. Micile bule explodând în ace infime care îi gâdilau cerul gurii. Luă trei înghiţituri, apoi lăsă paharul jos. Se şterse la gură dintr-o mişcare cu mâneca tricoului de culoare neagră.

De două zile nu mai publicase nimic pe blog. Se simţea ca un leu în cuşcă.

Traversă salonul, intră în dormitor şi se uită gânditor pe fereastră.

Şirul de curţi din faţa caselor de pe strada lui şi de pe bulevardul paralel cu ea aducea rareori ceva interesant.

Singura persoană pe care o observă era tipul ăla, Gary, care, la fel ca în fiecare dimineaţă, îşi citea corespondenţa aşezat într-un fotoliu de grădină din plastic alb, plasat pe gazon. Vânzătorul de brioşe ridica din umeri la fiecare scrisoare. Foarte plictisitor.

Nimic nici în celelalte curţi. La fel şi în casele din apropiere, în care putea surprinde frânturi de viaţă intimă prin ferestre.

Înciudat, se întoarse în salon, apoi se opri brusc, fulgerat de o idee. Prostia nu ţinea doar de cuvinte sau acţiuni. O puteai descoperi şi-n atitudine. Comicul ar izvorî atunci din repetiţie. Asta e: ursul ăla de Gary, în melancolia lui idioată, putea fi hazliu până la urmă. Cu o condiţie: să-l publice în serial… Dacă ar reuşi să-i facă pe internauţi să aştepte în fiecare zi să-l vadă pe vânzător ridicând din umeri în timp ce-şi citea corespondenţa, treaba putea deveni super haioasă.

Ryan reveni în cameră şi îndreptă camera spre Gary. Zoom. La nouăzeci şi doi de metri, miniantena captă instantaneu fâşâitul plicului rupt. Minunile tehnologiei. În plan apropiat, Gary se încrunta 46

- LAURENT GOUNELLE -

scoţând scrisoarea. O citi, apoi, inevitabil, ridică din umeri. Ryan izbucni în râs. Sigur că da! Gary era o mare figură! Un adevărat personaj! Nu-i rămânea decât să-l introducă în scenă…

Evident că risca mult mai mult decât filmând un grup într-un loc public. Dar, oricum, probabilitatea ca un internaut din Minneapolis să cunoască un fraier din San Francisco era aproape nulă. Şi apoi, Ryan îşi luase toate măsurile de precauţie. Blogul era găzduit de un server nelocalizat. Pentru a ajunge la el, trebuia să identifici şi să

ocoleşti o serie de servere ecran. Şi apoi cine şi-ar fi dat atâta silinţă

pentru ceva atât de lipsit de importanţă?

Un sfert de oră mai târziu, apăsă Enter şi imaginea lui Gary apăru pe blog, în timp ce el tasta titlul: „O viaţă de fraier – episodul 1”. Era sigur că urma să fie primul dintr-o serie destul de lungă.

47

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

9

— Ce-ar fi dacă te-ai plimba?

Sugestia lui Margie îl luă pe Jonathan prin surprindere.

— Să mă plimb?

— Da, sunt zeci de cărări pe aici. Nicio şansă să te întâlneşti cu cineva şi, în plus, peisajul e superb, doar ştii.

Chiar era frumos şi nu mică i-a fost mirarea să descopere, privindu-le cu alţi ochi, locurile pe care le străbătea deja de opt zile la volanul Triumph- ului. Conducând cu viteză, pierzi la nivel emoţional ceea ce câştigi ca senzaţie.

Peisajul era impresionant, debordând de culori şi miresme. În unele locuri, versanţii erau populaţi de arbuşti de un verde intens şi de vegetaţie sălbatică ce dezvăluia vederii, uneori, orhidee sălbatice. Alteori, pantele erau acoperite de păduri de conifere cu umbră reconfortantă, în apropiere de ocean, puteai zări chiar sequoia cu trunchiuri roşii, sculptate de ani.

Plimbările îi erau acompaniate de ciripitul a tot felul de specii de păsări şi, într-o după-amiază, avu şansa să zărească chiar un condor plutind maiestuos pe cer.

Lanţurile muntoase se succedau în pante uşor de coborât, alternând cu ascensiuni dificile care-ţi scoteau sufletul, într-un etern ciclu ondulatoriu. La capătul urcuşului te întâmpina însă o privelişte surprinzătoare şi uneori marea apărea şi ea în deschizătura vreunei văi. Peisajul se schimba mereu şi, de fiecare dată, încântarea lui Jonathan era la fel de mare. Aceeaşi privelişte părea mult mai impresionantă după efortul unui urcuş dificil decât la o simplă

coborâre din maşină. Oare era vorba de mândria explorării? Ori poate că natura le rezerva ce avea ea mai frumos doar celor care plăteau preţul?

În plus faţă de această experienţă plină de satisfacţii, Jonathan avu parte de un şoc: când descoperi pentru prima oară în timpul 48

- LAURENT GOUNELLE -

lungilor sale plimbări că mobilul lui… nu avea semnal! La început, sentimentul acela difuz, de legătură care se rupe, de lipsă de conexiune cu lumea îl deranja şi îl îngrijora într-atât, încât pe fiecare pisc cucerit scotea aparatul întinzându-l disperat spre cer, ca şi cum ar fi vrut să capteze cine ştie ce mesaj venit din spaţiu. Ca Moise ridicând toiagul. Degeaba.

Se simţea atunci izolat şi rupt de lume, până când, într-o zi, realiză că niciodată nu fusese mai conectat ca în acele momente.

Nu la reţelele media care alegeau să-i arate cele mai oribile evenimente de pe glob, ori la e-mailurile şi mesajele cunoscuţilor care îl contactau zi şi noapte, fiecare demonstrându-şi sieşi că încă

exista în viaţa altora. Nu, ceea ce experimenta acum era cu totul altceva, ceva absolut nou pentru el: se simţea conectat cu el însuşi, cu trupul, sentimentele, gândurile lui, dar şi, în mod surprinzător, în armonie perfectă cu Pământul, cu toată bogăţia lui animală şi vegetală.

Fiecare oră de efort fizic aprindea în el această flacără, îl făcea părtaş la această bogăţie necunoscută, ori poate doar reprimată în el atâta timp, încât uitase de existenţa ei.

Cu fiecare zi ce trecea, se simţea din ce în ce mai euforic.

Ranchiuna şi deprimarea care îl stăpâniseră în ultima vreme se evaporaseră. Cu timpul, plimbările începură să-l umple de o stare de recunoştinţă pe care nu o mai simţise niciodată până atunci.

Recunoştinţă pentru frumuseţea nebănuită a lumii, pentru viaţa care, în sfârşit, îi oferea o fericire şi o împăcare sufletească

nebănuite. El, care obişnuia să bombăne nemulţumit pentru orice prostie, simţea acum nevoia să spună mulţumesc, chiar dacă nu ştia prea bine cui. Mulţumesc întregului univers, ca un naufragiat care-şi lansează mesajul aruncând o sticlă în mare. Pentru că e în viaţă, respiră, vede, simte şi, în sfârşit, înţelege. Nici măcar profeţia ţigăncii nu mai părea să conteze. Trăia acum şi aici, şi nimic altceva nu mai avea importanţă.

49

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

Mătuşa Margie avea propria părere despre această revelaţie, pe care i-o împărtăşi într-o seară în grădină. Stăteau tolăniţi în nişte fotolii drăguţe din ratan, dichisite cu perne moi şi confortabile. Ea pregătise, aşa cum obişnuia adesea, un ceainic aburind în care adăugase o linguriţă de miere şi… o picătură de votcă.

— Natura ne dă înapoi ceea ce ne-a răpit civilizaţia.

— Ce anume?

— Pe noi înşine, deplin şi profund.

— Ă… ai putea să-mi explici, te rog?