— În continuare, vreau să-i adaugi puţină muzică în fundal, ceva care să meargă cu ce spune. Auzi încă ce spune?

— Da.

— Adaugă nişte muzică… de circ! Aşa cum auzim uneori, o muzică amuzantă şi puţin ridicolă, bufă, grotescă. O auzi pe deasupra tipului care continuă să vorbească cu vocea lui de bezea topită.

Austin începu să râdă vizualizând mental micul film imaginar.

Jucătorul avea o faţă de idiot de la ţară, complet ridicolă.

— Auuustin Fiiiisher e oooo maaaşiiiină.

Cu muzica în fundal, acuzaţiile lui păreau complet ridicole.

— Acum, de la capăt, zise Warren, pune filmul ăsta de la început, apoi de la sfârşit.

— De la sfârşit?

— Da, ca şi cum operatorul dintr-un cinematograf vechi ar rebobina pelicula. Scenele defilează în sens invers.

Austin se concentră. Nu era uşor.

— Pune-l de la capăt, cu muzica de circ şi toată bâzâiala.

Sportivul se destinse. Imaginea adversarului danez nu mai avea asupra lui niciun efect negativ. Îi asculta cuvintele râzând uşor.

— De-acum înainte, zise Warren, de fiecare dată când această

amintire îţi revine în minte, va fi în decorul imaginat de tine.

108

- LAURENT GOUNELLE -

Austin zâmbi. Îşi propuse să aplice tehnica nou învăţată şi la vechile reproşuri pe care i le făcea tatăl lui schilodindu-i copilăria şi care, venite din neant, îi răsunau câteodată în urechi.

Dar nu în momentul acesta. În niciun caz. Mai târziu. După ce va câştiga turneul.

109

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

17

Cling!

Paharele se ciocniră cu un sunet cristalin. Terasa cafenelei era scăldată în soare.

— În sănătatea voastră! exclamă Jonathan cu gura până la urechi.

— Şi a ta! mormăiră Michael şi Angela.

Michael era contrariat după ce Jonathan anunţase că nu, întoarcerea lui în San Francisco nu însemna pentru moment şi revenirea la serviciu.

— Arăţi bine, zise Angela cu un uşor aer de invidie. Nu mai ştiu cine e idiotul care a zis: „Munca înseamnă sănătate”.

De două zile încoace, Jonathan plutea ca pe un norişor. Discuţiile cu Margie îl umpluseră de entuziasm, redându-i pofta de viaţă.

Acum vedea lumea cu alţi ochi, iar viaţa îi dădea sentimentul că

participă la o aventură plină de mister, unică, extraordinară. Nu ştia până când, exact, dar savura din plin magia fiecărei clipe. Când privirea i se încrucişa cu a altei persoane ori îi cădea pe o floare, ori pe o pasăre, îi venea să zâmbească.

— Ai aerul că-ţi merge bine, îi zise şi Michael pe un ton de reproş.

— Da, ai dreptate.

Michael bău o gură.

— Lucrurile la birou s-au deteriorat serios de când ai plecat.

Jonathan se uita la asociaţii lui zâmbind. Privirea i se muta de la unul la altul. Trăsăturile feţelor lor, expresiile, ochii, cele mai mici mişcări spuneau câte ceva despre ei, despre viaţa lor, despre temerile şi speranţele lor. Aceleaşi trăsături îi vorbeau despre copiii care fuseseră, acei copii care trăiseră, se maturizaseră, evoluaseră, dar care aveau să reprezinte pentru totdeauna o parte din ei. Acest mod de a-i privi îi apropia de el.

110

- LAURENT GOUNELLE -

Jonathan realiză că rareori avusese ocazia să se uite la ei cu adevărat, ca acum. Ochii noştri obişnuiesc să alunece peste oameni, fără să-i observe în detaliu, fără să le dea atenţie.

— Mă bucur aşa de mult să vă revăd, zise apoi cu o faţă radioasă.

Cei doi se uitară cruciş la el. Michael rupse primul tăcerea:

— Când intenţionezi să te întorci la muncă?

Dar Jonathan rămase pe norişorul lui.

— Viaţa e…

Michael şi Angela îl priviră cu coada ochiului, aşteptând continuarea.

— …frumoasă. Atât de frumoasă!

Angela muşcă dintr-o ridiche.

— Mai ai şi alte reflecţii profunde ca asta?

— Viaţa e frumoasă şi noi nici nu ne dăm seama. Uită-te la ridichea pe care o mănânci! Nu e minunată? Ba da… doar priveşte-o cu adevărat… Merită să-i admirăm frumuseţea înainte s-o înghiţim, să-i… mulţumim că ni se oferă.

Cei doi se holbau la el cu nişte feţe ciudate, indescriptibile.