Ryan izbucni în râs şi întrerupse filmarea.

Să zicem… 12/20. Postăm.

116

- LAURENT GOUNELLE -

Scena îi aduse aminte de un experiment despre care citise cândva, făcut de psihologi. Puseseră într-o cameră un grup de actori de comedie, pregătiţi dinainte. Apoi au invitat un voluntar, genul care acceptă rolul de cobai ca să câştige ceva parale pentru a-şi completa veniturile. L-au lăsat să creadă că actorii sunt şi ei cobai.

Oamenii au început să discute între ei, aşteptând începerea experimentului, pentru că li se spusese că cercetătorii întârzie. În realitate, tipul n-a realizat că experimentul era în curs.

La un moment dat, unul dintre actori a venit cu o idee absolut ciudată şi bineînţeles că tipul n-a fost de acord cu el. Trebuie spus că era realmente o tâmpenie, şi, în plus, se vedea că era în contradicţie cu sistemul său de valori.

Doar că, pe parcurs, ceilalţi actori şi-au dat şi ei cu părerea, susţinând ideea primului şi afirmând că e adevărată.

După un timp, s-a observat o schimbare în felul de a gândi al voluntarului. Acesta a început să se îndoiască, să ezite, apoi a aderat şi el la acea idee. La final, era absolut convins.

117

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

19

Chloé era nebună de fericire. Ce plăcere s-o vezi aşa! Jonathan îşi ţinea, în sfârşit, promisiunea de a o duce la Muzeul de Ştiinţe Naturale.

Parcă Chevroletul alb, proaspăt reparat şi se îndreptară împreună

spre intrare. Ce bine se simţea ţinându-i mânuţa în palma lui!

Cerul era albastru, fără urmă de ceaţă matinală, iar aerul răcoros purta încă parfumul uşor al arbuştilor în floare ce mărgineau drumul spre muzeu. Se auzeau frânturi de conversaţii în diferite limbi ale turiştilor ce se îndreptau şi ei în grupuri mici spre acelaşi obiectiv.

În interior, expoziţia despre Amazonia era de-a dreptul fascinantă. Într-o seră enormă fusese reconstituită o porţiune de pădure tropicală cu arbori de aproape cincisprezece metri înălţime, din care atârnau ici-colo liane încâlcite ce se amestecau cu tot felul de arbuşti stufoşi şi plante. Lumina slabă recrea penumbra habitatului original. Şi toate astea într-o atmosferă incredibil de sufocantă, cu aer cald şi umed, încărcat de mirosurile puternice ale unor plante exotice necunoscute.

Pe panouri era explicată formidabila diversitate a speciilor găzduite de pădurea amazoniană şi se arăta că majoritatea firmelor de produse farmaceutice din lumea întreagă trimiteau experţi în zonă pentru a studia plantele din care se vor prepara medicamentele viitorului, interogând uneori, în cel mai mare secret, şamanii triburilor indigene pentru a se inspira din ştiinţa lor.

Diferite pancarte aminteau de ameninţarea exploatărilor forestiere din zonă şi de ritmul îngrijorător al distrugerilor pe care le provocau. Lui Jonathan i se umplu sufletul de tristeţe.

După vizitarea expoziţiei, cei doi merseră în marea sală a evoluţiei unde, de-abia intrată, fetiţa scoase un strigăt.

În faţa ei se ridica scheletul gigantic al unui dinozaur. Gura deschisă lăsa la vedere o mandibulă supradimensionată dotată cu 118

- LAURENT GOUNELLE -

nişte dinţi ameninţători, ea singură mai mare decât Chloé!

Se învârtiră în jurul colosului de oase, dar mintea lui Jonathan rămăsese la pădurea amazoniană şi la pericolele ce planau asupra ei. Omul civilizat distrusese deja echilibrul biologic al ecosistemelor sale: în câteva decenii, culturile intensive stimulate cu pesticide transformaseră acele habitate, altădată debordând de viaţă cu miile lor de specii de plante şi animale, într-un spaţiu mort unde, pe sute de mii de hectare, puteai vedea nesfârşite culturi cu aceleaşi cereale. Un spaţiu vitregit de aproape toate celelalte forme de viaţă.

Un vid abisal.

Distrugerea pădurii amazoniene era, Jonathan o simţea, un act de neiertat. De necontinuat. Cea mai mare greşeală posibilă.

Chloé nu-şi mai putea dezlipi ochii de la scheletul gigantic. Prin apropiere trecea un grup de vizitatori însoţiţi de o specialistă cu un evident accent britanic.

„Înainte de dispariţie, spunea aceasta, dinozaurii deveniseră

specia preponderentă de pe planeta noastră, dominând toate ecosistemele. Erau în vârful lanţului trofic şi dominau apa, aerul şi uscatul. Toate celelalte animale, plantele, arborii le aparţineau: aveau puterea de a distruge orice altă fiinţă vie şi se foloseau de ea fără procese de conştiinţă…”

Jonathan se gândi zâmbind la cuvintele lui Margie: în istoria lumii, zicea ea, toţi cei care au avut vocaţia puterii au sfârşit prin a fi detronaţi.

„La finalul epocii lor de glorie, continuă specialista din Anglia, dinozaurii au devenit din ce în ce mai mari şi mai obezi. Nimic nu lăsa să se întrevadă dispariţia lor bruscă, rămasă până azi, în ciuda ipotezelor avansate, un mister.”

— Tati, mi-e foame!

— Dinozaurii ăştia ţi-au produs foame, micuţo?

— Nu mai pot, mor de foame!

119

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

Se îndreptară spre ieşire şi intrară în fast-foodul din apropiere.

Bărbatul cumpără un hotdog uriaş pentru fetiţă şi un hamburger enorm pentru el, pe care le-au mâncat plimbându-se prin grădină.

— Îţi place?

— E delicios! zise Chloé. Şi sosul e cel mai bun din lume!

Era de-a dreptul delicios s-o vadă deschizând guriţa pentru a muşca din sendvişul mult prea mare pentru ea. La şapte ani, mai păstra încă ceva din bebeluşul de altădată, obrăjorii aceia rotunzi cu gropiţele ce apăreau atunci când zâmbea. Era atât de fericit să fie cu ea, s-o privească în timp ce mânca aşa cu poftă! Regreta anii ce trecuseră şi timpul în care el se dedicase prea mult serviciului, în detrimentul familiei. Angela avea dreptate când îi făcea reproşuri din această cauză. Nu fusese niciodată dispus să recunoască, argumentând că efortul investit în cabinet era pentru ele. Pentru viitorul lor. Era adevărat, dar prezentul nu se trăieşte decât o singură

dată. Momentele pierdute nu se mai întorc niciodată. Ce bine că

măcar acum înţelesese asta!

Chloé era încă un copil şi el era hotărât să savureze fiecare clipă

cu ea, chiar dacă asta însemna doar un weekend la două

săptămâni. O să-şi lase acasă mobilul cu e-mailurile, mesajele şi celelalte aplicaţii de ştiri.

— Al tău e bun? întrebă ea.

— Foarte, şi…

Pe o bancă, la câţiva metri de ei, stătea un bărbat cu o figură

familiară. Oare de unde-l cunoştea? Imposibil să-i asocieze un nume… Privirile li se încrucişară, dar celălalt nu reacţionă.