Ryan închise televizorul. Era sătul de toate tâmpeniile astea.

Reveni la fereastra camerei sale. Nici ţipenie de om prin curţile vecine. De dimineaţă, filmase al paisprezecelea episod cu Gary ridicând din umeri, poveste aşteptată de o grămadă de spectatori fideli.

Se întoarse în salon şi aruncă o privire din spatele storurilor de culoare neagră. Michael şi Angela stăteau la o masă.

Ryan deschise miniantena parabolică şi camera.

— Ceea ce mă uimeşte e că Jonathan s-a schimbat de când v-aţi despărţit. E zen, destins, pozitiv…

— Mersi mult de apreciere, răspunse ea vexată.

— Bine, un pic dus, recunosc, dar…

Michael luă o ridiche şi o aduse în faţa ochilor.

— O, tu, Ridiche, minune a naturii! Mulţumesc că mi te-ai oferit, că

mă laşi să te mănânc, sacrificându-ţi viaţa pentru mine. Viaţa se hrăneşte cu viaţă, şi omul cu ridichi!

114

- LAURENT GOUNELLE -

O băgă în gură cu un aer inspirat şi o mestecă ceremonios, închizând ochii. Angela izbucni în râs.

— E foarte amuzant, dar tipul ar trebui să se hotărască să se întoarcă la muncă. Afacerile nu mai pot bate pasul pe loc în felul ăsta.

Michael încuviinţă, preocupat dintr-odată.

— Bun, deci când o să-mi vinzi partea ta, ca să nu mai fii nevoită

să vezi faţa insuportabilă a ex-ului tău radios şi înfloritor?

— Nici să nu te gândeşti!

— O să te răzgândeşti, ţi-o spun eu.

— Vinderea părţii mele din afacere nu mi-ar permite nici să-mi imaginez c-aş putea începe altceva.

Faţa de obicei animată a entuziastului Michael se înăspri. Ryan îşi zise că tipul ăla hrăpăreţ detectase o fisură în armura interlocutoarei sale. Făcu un zoom lejer.

— Dacă ai în vedere o sursă complementară ca să-ţi deschizi altceva, am eu o idee.

Angela ridică privirea.

— Şi anume?

— În loc să-i ceri lui Jonathan o pensie lunară, cere-i capital, adică

o sumă mare dintr-o lovitură.

Femeia ridică din umeri.

— Şi după aia să nu mai pup nimic? Ar fi o nebunie, Chloé n-are decât şapte ani…

— Din contră, e mult mai prudent: Jonathan se poartă aşa de ciudat în momentul ăsta, că ce-i în mână, nu-i minciună. Mai bine să

nu dai vrabia din mână pe cioara de pe gard.

Angela păru să reflecteze. Continuă să mănânce în linişte, încruntată.

— Oricum, zise ea după un timp, va refuza. Nu are nimic pus deoparte. E incapabil s-o facă.

115

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

Ryan apropie obiectivul de faţa lui Michael. Puteai observa că-şi reprimă un surâs victorios.

— O să se descurce el, zise pe un ton enigmatic. Când vrei să faci rost de bani, găseşti întotdeauna o soluţie.

Ryan se bosumflă, măturând cu privirea restul terasei. Reperă

două tipe în toiul discuţiei la o altă masă şi-şi îndreptă camera spre ele.

— Nasoală treabă, zise tânăra brunetă cu părul de lungime medie şi ochelari cu ramă de baga. Ai auzit, dragă, de tipul roşcat de la contabilitate? A fost concediat. Ce trist, era super simpatic omul.

— Cine, dragă?

— Ştii tu, tipul care se ocupă de contabilitatea clienţilor. Îl întâlneam uneori la cantină, stătea de obicei la fereastră.

— A, da. Îmi amintesc.

— E mega simpatic tipul.

— Ba nu. E un netot.

— Te înşeli, e adorabil, te asigur.

— O, nu. Ieri am fost la el în legătură cu un client care nu-şi primise banii. Nici n-a vrut să scoată dosarul până nu i-am dat numărul clientului. A trebuit să mă-ntorc în birou, aşa că-ţi dai seama ce gen de om e.

— Aşa, deci?

— Îhî, şi în plus, cu altă ocazie am avut din nou nevoie de el. Intru în birou, el, online. Nu voiam decât o înregistrare, dar nesimţitul m-a făcut s-aştept până a terminat discuţia. Nici că s-a întrerupt o secundă, să mă întrebe măcar ce doresc. Nimic. Dă-l naibii. Un nemernic…

Bruneta se bosumflă o secundă.

— Mda, ai dreptate, zise apoi. Un nemernic.