Margie îi întoarse un surâs misterios.
— Într-o zi, antilopele au început să moară una după alta, fără să
se ştie de ce. Nu tu atacuri de fiare, nu tu răni la vedere. Ne-au trebuit doi ani, nouă, celor din echipa de biologi, ca să descoperim cauza. Ceea ce am descoperit mi-a schimbat semnificativ viziunea despre lume…
Jonathan ridică din sprâncene.
— Până atunci, arborii de acacia nu se împotriviseră, pentru că
ştiau că antilopele mănâncă doar câteva frunze şi apoi pleacă. Dar în vara aceea, în rezervaţie, animalele se înmulţiseră şi începuseră
să mănânce mai multe frunze ca de obicei. Atunci arborii au reacţionat mărind conţinutul de tanin din frunze, pentru a deveni amare şi a îndepărta antilopele.
Jonathan o privi cu un aer neîncrezător.
Margie continuă, fără să reacţioneze:
— Dar antilopele, înfometate, au continuat să mănânce, până în punctul în care au devenit o adevărată ameninţare.
Tăcu pentru o clipă, apoi reluă:
— Atunci, arborii de acacia au început să degaje în sevă un fel de otravă. Frunzele, de obicei comestibile, au devenit… mortale.
Jonathan o privea cu gura căscată.
94
- LAURENT GOUNELLE -
— Şi ăsta n-a fost lucrul cel mai impresionant, zise Margie.
Acacia şi-au trimis vorbă din copac în copac. Şi-au prevenit semenii de pericolul care-i ameninţa dacă mai continuau să-şi lase frunzele în starea normală. Da, m-ai auzit bine: arborii au comunicat unii cu alţii în aşa fel, încât toţi au început să producă otravă.
Jonathan rămase tăcut câteva momente înainte de a răspunde:
— Cum aţi putut dovedi aşa ceva? Poate că fiecare acacia a acţionat în mod individual în acelaşi fel, în faţa aceleiaşi probleme.
Margie dădu încet din cap, mijindu-şi ochii.
— Toţi arborii din zonă au început să-şi transforme frunzele…
inclusiv cei din afara rezervaţiei, deci fără contact cu antilopele. N-aveau niciun motiv să reacţioneze aşa… doar dacă nu cumva primiseră o informaţie.
Jonathan simţi un frison pe şira spinării. Ideea că arborii ar putea să-şi vorbească părea science fiction. Posibilitatea de a mai exista o realitate, pe care el n-o percepea, îl deranja.
— Şi aţi descoperit cum făceau?
— Avem câteva piste, dar nimic definitiv până acum. Ştim că
schimbă informaţii de natură chimică prin rădăcini, în pământ, dar am demonstrat că lucrurile nu se opresc acolo.
— Povesteşte-mi!
— O plantă ştie să-şi recunoască vecinii care trăiesc în solul din apropierea ei. Când este vorba despre plante din aceeaşi familie, ea cedează spaţiu şi îşi încetineşte ritmul de creştere ca să le permită
celorlalte să-şi dezvolte propriile rădăcini. Pe când, atunci când vecina e o străină, ea se dezvoltă accelerat ca să ocupe tot terenul.
Ca urmare, am făcut următorul experiment: am pus o cutie goală, opacă şi închisă ermetic, peste pământul în care semănasem ardei şi am măsurat ritmul de dezvoltare a rădăcinilor. Apoi am repetat experimentul, închizând în cutie o plantă de fenicul. Trebuie să ştii că acesta este cunoscut ca duşman natural al ardeiului (difuzează
în sol şi în aer semnale chimice care împiedică dezvoltarea 95
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
ardeiului). Am pus deci feniculul în cutia opacă şi perfect ermetică
şi l-am aşezat pe pământ. Nicio şansă ca respectivele plante să
poată comunica prin schimburi chimice. Şi totuşi, am observat că
ardeii începeau să-şi dezvolte rădăcinile în mod accelerat, comportament tipic pentru o plantă care reperează un străin pe teritoriul ei. Ardeii au aflat deci că feniculul era acolo, dar cum?
Mister.
— E de necrezut!
Jonathan îşi lăsă privirea să rătăcească pe deasupra tufelor parfumate de caprifoi, de trandafiri şi de clematite, peste arbuşti şi pini uriaşi, imobili şi maiestuoşi. În acel moment nu-i mai privea însă
cu aceiaşi ochi.
