Toţi oameni sunt conectaţi între ei.
Această revelaţie îi reveni iar şi iar în minte. Suntem diferiţi, spusese savanta, şi totuşi ceva ne uneşte. Un fir invizibil, dar foarte prezent, care se face simţit doar atunci când îl căutăm, când îi solicităm prezenţa, când îl activăm…
După experiment, Jonathan rămăsese să discute cu ea. Femeile, îi mărturisise ea, pot simţi altă formă de manifestare psihologică a acelui fir care ne uneşte. Atunci când trăiesc împreună, într-o comunitate, de exemplu, ele ajung după câteva luni să-şi sincronizeze ciclul menstrual.
Condorul reapăru deasupra unui defileu şi plană în direcţia oceanului.
Toţi oameni sunt conectaţi între ei.
Până în acel moment, Jonathan se simţise aproape singur pe lume, zbătându-se în colţul său ca să iasă la lumină. Zbătându-se…
a te zbate şi a lupta.
Experimentul pe care tocmai îl trăise îl ajutase să realizeze ceva grandios, fundamental, care îi răsturna întregul sistem de valori, competiţia lui cu Michael, relaţiile ambivalenţe cu clienţii cărora le 87
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
oferea servicii inutile, conflictele cu Angela… Tot ce gândise până
atunci se baza pe o minciună, pe o concepţie falsă despre viaţă.
Trezirea sinelui său rezona acum în straturile lui cele mai profunde.
Pentru că suntem conectaţi unii cu alţii, luptând unii contra celorlalţi, luptăm cu noi înşine.
88
- LAURENT GOUNELLE -
14
Michael intră în clădire, sună la videofon şi aşteptă, zâmbind cu gura până la urechi în obiectiv.
Zăvorul electric vibră cu un sunet strident. Împinse uşa, traversă
holul şi luă liftul.
Ultimul etaj.
Soneria nu scoase niciun sunet, aşa că bătu cu putere de câteva ori.Uşa se întredeschise după câteva clipe şi faţa Samanthei se iţi îndărătul ei.
— Cum îţi merge? zise el cu un zâmbet larg.
Tânăra îl inspectă cu un aer inexpresiv, aruncă o privire pe lângă
el, apoi se întoarse şi dispăru.
Michael împinse uşa şi intră în vestibul. O urmă pe fată în salon, o cameră spaţioasă, scăldată într-o lumină albă. Pe ferestrele largi, clădirile din San Francisco păreau să înoate într-o ceaţă ce ameninţa să le înghită.
Tânăra se aşeză pe braţul canapelei şi îşi încrucişă gambele.
Încheiată până la gât. Păcat!
— Am nevoie de serviciile tale, începu Michael.
Ea îl fixă fără urmă de zâmbet.
— O masă în oraş cu unul dintre clienţii mei. Posibilă continuare în pat.
Femeia se uită în ochii lui, inexpresivă.
— Cine e?
— Tu şi curiozitatea ta eternă. Ce s-ar schimba, dacă ai şti?
— Vreau să ştiu cine e.
Michael făcu câţiva paşi prin faţa ferestrei.
— Preşedintele unui grup de mici comercianţi. Pentru mine, un peşte mare.
— Însurat?
89
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
El dădu din cap că nu.
