Austin rămase nemişcat câteva momente, apoi sfârşi prin a recunoaşte, îmbufnat. Era de preferat să-i mărturisească lui Warren.

Nu se face să începi să-i ascunzi lucruri antrenorului tău.

— Mi-e greu să-mi alung din minte imaginea lui şi vorbele sale, îmi tot revin în cap, mă urmăresc.

Warren miji ochii.

— Şi care-i treaba?

Austin îşi permise un moment de tăcere ca să reuşească să

privească lucid în sine însuşi.

— Mi se pare nedrept, mă întristează şi-mi distrage atenţia. Pe scurt, mă deranjează.

— De obicei te înfurie, îi zise Warren cu un aer preocupat.

— De obicei, e vorba de vreun jurnalist care spune genul ăsta de lucruri, aşa că mă enervez. Acum e un jucător ca mine şi, nu ştiu de ce, dar mă întristează. Mă răneşte.

Warren rămase o vreme tăcut, apoi se ridică.

— Peste două minute o să râzi de toate astea. În trecut, m-am confruntat de multe ori cu astfel de probleme, în lumea afacerilor.

Contextul era diferit, dar schema rămâne aceeaşi. Acolo era vorba mai mult de persoane care rumegau reproşurile şefilor sau remarcile răutăcioase ale colegilor pregătiţi să calce peste cadavre.

Luă o carafă de pe masa joasă.

— Vrei un pahar cu apă?

Austin făcu semn că da. Warren turnă pentru amândoi şi-i întinse unul dintre pahare jucătorului.

— Zici că imaginea lui şi cuvintele sale îţi revin mereu în minte.

Sub ce formă? Spune-mi mai multe.

106

- LAURENT GOUNELLE -

— Sub ce formă? Păi… Cum să-ţi spun… Îi văd faţa aşa cum a apărut la televizor…

— La ce distanţă de tine?

— Cum adică? E doar în capul meu, cum la ce distanţă?

— Am înţeles. Dar, dacă ar trebui să localizezi în spaţiu această

imagine mentală pe care ţi-o reprezinţi, unde ai plasa-o?

Austin încercă să se concentreze. Dificil de spus unde ar plasa imaginea unei amintiri…

— La trei metri înaintea mea… aş spune.

— Ce dimensiune are imaginea?

Austin reflectă un moment, încercând să-şi readucă imaginea în minte.

— E un fel de pătrat cu latura de un metru.

— Colorată sau alb-negru? Contrastantă ori ştearsă?

— Colorată, contrastantă. Pielea aia de beţiv sparge imaginea.

— E o imagine fixă ori mobilă?

— E ca un film. De fapt, îmi derulez iar şi iar în minte filmul interviului pe care l-a dat.

— OK. Şi vocea, descrie-mi cum e vocea pe care o auzi.

— Puternică, în ciuda tonului nazal. Repetă întruna acuzaţiile pe care mi le-a adus.

— Bine. Acum ia imaginea şi depărteaz-o puţin, să zicem la patru, cinci metri.

— De ce?

— Făcând să se schimbe modul în care-ţi reprezinţi respectiva amintire, vei schimba şi ceea ce simţi în legătură cu ea. Împinge această viziune la patru, cinci metri depărtare.

Austin privi imaginea mentală a jucătorului care se agita şi vizualiză cum se îndepărtează. Dădu din cap.

— Foarte bine, zise Warren. Acum redu-i mărimea puţin câte puţin. Până la jumătate.

— OK.

107

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

— Îndepărtează câteva culori, fă-o mai ştearsă, mai palidă, aproape de alb-negru.

Austin zâmbi în timp ce opera modificările.

— Bravo! În ce fel ţi s-a schimbat sentimentul faţă de ea?

— Mă simt mai detaşat.

— Perfect. Acum, să ne jucăm şi cu vocea. Lasă-l să vorbească, dar cu o voce adormită, din ce în ce mai lentă, tărăgănată şi gravă, o voce care curge gros ca mierea. Spune însă aceleaşi lucruri.

Tânărul se concentră câteva momente, apoi începu să rânjească.