— Austin Fisher, aţi încheiat cu brio al doilea tur de la Flushing Meadow. Cum vă simţiţi azi, înaintea următoarei întâlniri?
Austin zâmbi. Jurnaliştii voiau întotdeauna să ştie ce se petrecea în mintea lui, în interiorul lui.
— Nu suntem decât la început, mai e mult de jucat, trebuie să
rămân concentrat.
— Se ştie că genul ăsta de teren nu vă convine. Totuşi, dacă veţi câştiga turneul, intraţi în istorie cu cel mai mare număr de victorii de Grand Slam. Asta înseamnă o presiune în plus?
— Îmi păstrez capul limpede. Un turneu se câştigă meci cu meci.
Jurnalista păru dezamăgită de răspuns. Evident. Ar fi vrut ca el să stea cu ei la taclale şi să le dezvăluie chestii intime.
— Cum vă explicaţi acest decalaj între reuşita dumneavoastră
explozivă şi imaginea de jucător, să zicem… prea puţin simpatizat?
Prea puţin simpatizat. Tipa îl făcea să plătească rezerva lui de mai înainte. El se încăpăţână să-şi păstreze zâmbetul intact.
— Genul acesta de lucruri nu mă preocupă. Joc tenis, iar asta mă
ţine complet ocupat…
— Unii vă acuză că sunteţi rece, distant. Credeţi că relaţia dumneavoastră cu fanii va evolua în bine?
Austin făcu eforturi să-şi păstreze zâmbetul.
Distant… Dacă ai şti tu tot ce am avut de îndurat şi ce mai îndur încă auzind aceste tâmpenii! Dacă cineva nu-şi expune pe toate gardurile problemele, asta nu înseamnă că nu simte nimic.
— Nu obişnuiesc să ascult bârfele. Muncesc, muncesc mult şi mă
concentrez asupra obiectivului meu.
Aruncă o privire în stânga, spre Warren, antrenorul său, aflat undeva mai departe. Warren închise şi deschise ochii în semn de aprobare.
85
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Austin se îndreptă spre vestiar, urmat de Warren şi de doi-trei fotografi.
De fiecare dată când primea astfel de împunsături ce evocau lipsa de entuziasm a publicului, renăştea în el un sentiment difuz, dar foarte particular, familiar, apărut în copilărie când citea pe faţa tatălui său o undă de dispreţ. Era ca şi cum filamente invizibile îl legau din nou de acel trecut dureros pe care se străduia să-l lase în urmă, dar care renăştea odată cu remarcile acelea perfide. Trecutul dădea atunci buzna în prezent fără nicio invitaţie.
Refuză să pozeze pentru fotografi. Uşile vestiarului se închiseră
în urma lui.
Se simţi invadat de acea energie debordantă, de acea furie, acea nevoie imperioasă de a zdrobi totul în cale şi de a învinge.
— Când începem? întrebă el.
— În patru minute, răspunse Warren.
— Perfect, spuse Austin.
O să lupte până la capăt şi o să câştige turneul. Odată ce va deţine recordul, lumea o să-l vadă cu alţi ochi. În mod cert.
***
Big Sur.
Dealurile acoperite de verdeaţă. Şoapta vântului prin frunze.
Giganticii sequoia cu trunchiuri roşii şi spini întunecaţi. Mirosul de răşină. Flash-uri ale oceanului prin desişuri…
Jonathan mergea de mai bine de o oră. Ieşind de la institut, simţise chemarea naturii. Nu se putea întoarce acasă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Trebuia să se plimbe singur să-şi revină.
Când ne plimbăm, timpul pare să treacă mai greu. Cultura imediatului şi a ultrareactivităţii în care ne scăldăm ne face să nu mai fim atenţi la nimic. Mergând pe jos, recădem în timpul naturii, al 86
- LAURENT GOUNELLE -
universului, al cosmosului. În timpul vieţii înseşi. Asta ne ajută să ne reconectăm cu fiinţa noastră intimă.
În acel final de după-amiază, aerul era călduţ şi Jonathan se simţea bine, în largul lui. Regăsea acel sentiment de gratitudine care-l stăpânise în timpul celorlalte plimbări. Gratitudine faţă de viaţă, de frumuseţea lumii, de parfumul vântului şi de lumina atât de frumoasă a soarelui care dispărea încet, îmblânzind apusul.
Vechile preocupări păreau atât de departe, la fel ca şi dorinţele neîmplinite, senzaţiile de lipsă, de frustrare. Conta doar ziua de azi, senzaţia de a fi viu. Nu ştia pentru cât timp, dar era încă în viaţă şi pentru asta simţea o recunoştinţă infinită.
Pe cer apăru un condor şi Jonathan îi urmări mult timp zborul silenţios, până când pasărea se pierdu în spatele dealurilor.
