Acestea fuseseră instruite să le dea de mâncare, de băut, să-i schimbe pentru a rămâne curaţi, pe scurt, să le răspundă nevoilor fiziologice de bază. Li se interzisese însă să-i alinte, să se joace cu ei şi mai ales să le vorbească.

— Şi ce limbă au deprins?

— Nu s-a aflat niciodată.

— De ce?

— Pentru că niciunul nu a supravieţuit. În ciuda faptului că le fuseseră acoperite toate nevoile fiziologice. Doar că fuseseră privaţi de interacţiunea cu ceilalţi.

Jonathan scutură din cap, dezgustat.

— Atroce!

— Relaţiile sunt esenţa vieţii noastre, Jonathan.

Aceste ultime cuvinte păreau să fi rămas suspendate în aer.

Soarele strălucea cu putere acum şi Jonathan ştia că mătuşa lui nu va mai întârzia mult pe afară. Pe suprafaţa oceanului începuse să

bată un vânt uşor şi micile veliere îşi reluaseră cursul împreună.

Relaţi le sunt esenţa vieţi noastre. Din păcate, principalele lui relaţii erau cele cu clienţii. Dar putem vorbi oare despre adevărate relaţii cu nişte oameni de la care aşteptăm ceva? Cu nişte oameni 103

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

cărora le ascundem lucruri ca să obţinem o semnătură? Nu. Nu chiar…

— Unii au impresia că pot trăi fără să depindă de nimeni. Li se pare că fericirea nu e decât ceva construit de ei înşişi. Ce iluzie monumentală!

Margie se aplecă spre el şi-l privi cu faimosul ei zâmbet maliţios.

— În interiorul corpului tău trăiesc cinci sute de specii de microorganisme.

— Şi eu care mă simţeam singur.

— O sută de mii de miliarde de bacterii în intestine.

— Opreşte-te, ce scârbos!

— Aceste bacterii sunt de o sută de ori mai numeroase decât celulele corpului tău.

— Taci din gură, că-mi faci poftă de o cură de antibiotice.

— Uneori avem nevoie de cei pe care-i credem duşmani, zâmbi ea.— Unde vrei să ajungi?

— Bacteriile astea te protejează împotriva microorganismelor virulente care te-ar putea îmbolnăvi grav. Să le ucizi cu antibiotice te-ar face vulnerabil. Şi apoi…

— Ce?

— Mai e ceva, zise ea pe un ton misterios.

Jonathan se încruntă.

— Bacteriile care trăiesc în intestinele tale sunt responsabile pentru dozajul corect al serotoninei. Fără ele, n-ai avea destulă.

Margie îl privi câteva momente, mărind suspansul:

— E hormonul care te face să te simţi fericit.

104

- LAURENT GOUNELLE -

16

Austin Fisher clipi, apoi dădu uşor din cap, încercând să alunge amintirile. Să se întoarcă în prezent. Trecutul nu mai exista. Inutil să-l retrăieşti clipă de clipă. Luă o minge de tenis în mână şi o frământă între degete, concentrându-se la senzaţia fizică pe care i-o dădea. Cea a prezentului, doar a prezentului. Totuşi, după câteva momente, imaginea jucătorului danez îi apăru din nou înaintea ochilor şi-i auzi vocea uşor nazală, cu tonalitatea aceea odioasă, din timpul interviului pentru CNN.

Austin Fisher e doar o maşină, o maşină de câştigat partide.

Gelozia. Doar ea l-a împins pe sportivul acela ratat să debiteze asemenea orori.

Revino-ţi, doar eşti profesionist!

De-a lungul carierei, auzise adesea comentatori care făceau afirmaţii dezagreabile. Făcea parte din joc şi el ajunsese în stadiul în care nu-l mai atingeau atât de mult. Bineînţeles că nu de puţine ori se simţea agasat şi chiar furios, dar de data asta era diferit.

Niciodată aceste treburi nu-l afectaseră în aşa măsură. De ce acum? De ce? De ce chiar înaintea turneului care l-ar fi făcut să intre în istorie?

O maşină de câştigat, fără sentimente, în asta constă forţa lui.

Cum puteau fi atât de nedrepţi? Uitând efortul titanic pe care îl depunea, toţi acei ani de antrenament dur, munca înverşunată, fără

timp liber şi fără relaxare. Cum poţi mătura toate astea printr-o lovitură ca de rever…?

În acel moment, Warren intră în camera scăldată în lumină.

Salonul vilei închiriate pe durata turneului avea ferestre largi, ce dădeau spre piscină. Zâmbetul antrenorului se stinse brusc la vederea jucătorului său.

— Te supără ceva?

105

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

— Nu. Sunt bine. Nicio problemă, răspunse Austin pe un ton neutru, stăpânindu-se perfect.

Warren îl privi o clipă, apoi se aşeză pe braţul canapelei chiar în faţa lui.

— E vorba despre… danezul ăla, nu?