Se dădu înapoi câţiva paşi.
— O să vă rog acum să vă gândiţi la diferite lucruri. Pentru început, amintiţi-vă de ultima dată când aţi fost extrem de stresaţi…
Curba roşie decolă aproape instantaneu.
Jonathan închise ochii. Imaginea ţigăncii îi apăru în faţă. Se uită
la ecran. Curba lui albastră făcuse un salt abrupt în sus. Cea a tânărului de-abia se ridicase, iar cea galbenă rămăsese plată.
Operatoarea se apropie de ei şi i se adresă tinerei brunete:
— Nicio amintire stresantă?
Femeia răspunse cu un mic surâs enigmatic şi curba galbenă
rămase în aceeaşi poziţie.
Savanta făcu un pas spre tânăr.
— Viaţa de student nu v-a produs niciun fel de agitaţie în ultima vreme? îl întrebă cu un zâmbet amuzat pe buze.
82
- LAURENT GOUNELLE -
În acelaşi moment, stiloul lui căzu la picioarele ei. Ea se aplecă în faţă ca să-l ia şi mişcarea îi dezveli şi mai mult sânii.
Curba verde îşi luă zborul, în timp ce obrajii tânărului luară foc.
Sensibilă, a naibii maşină! Jonathan îşi reprimă un zâmbet. Căderea stiloului fusese oare premeditată?
Femeia brunetă se uită la ceas. Jonathan se întrebă cu cât erau plătiţi cobaii pentru genul acesta de experimente.
— Acum o să facem un exerciţiu de destindere, zise operatoarea.
Faceţi-vă comozi!
Participanţii îşi luară poziţii relaxante.
— Vă invit să respiraţi profund, calm… aşa… apoi din ce în ce mai rar… da… foarte bine… şi, la fiecare expiraţie, lăsaţi-vă corpul să se destindă şi mai mult, din ce în ce mai mult…
Jonathan îşi fixă privirea pe ecran. Majoritatea curbelor se destindeau încet, cea roşie mai mult decât celelalte, cea galbenă
vizibil mai puţin. A lui şi a studentului se întâlniră, apoi porniră în sensuri opuse.
Vocea femeii îi ghidă astfel spre stări de tot felul, de la calm la crispare, de la pozitiv la stresant, şi fiecare curbă părea să-şi trăiască propria viaţă, independent de celelalte.
Apoi, tânăra îi invită să se uite unii în ochii celorlalţi, ceea ce făcură, privirea trecându-le de la unul la altul. Chiar şi tânăra brunetă
intră în joc şi Jonathan se simţi mai puţin detaşat decât era la început.
— Priviţi-vă… cu bunăvoinţă, zise femeia cu vocea ei caldă şi pozitivă, şi încercaţi să descoperiţi prin ce vă asemănaţi…
Experienţa îi făcu pe toţi să zâmbească, un surâs uşor jenat la început, apoi, cu timpul, tot mai natural. E neobişnuit să priveşti realmente pe cineva. În majoritatea timpului, Jonathan nu privea oamenii în ochi, sau poate doar un moment, apoi se uita la ei fără
să-i vadă, măturând spaţiul cu privirea în timp ce se gândea la altceva, ori se concentra asupra conversaţiei. Acum, privea acele 83
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
persoane în ochi doar cu intenţia de a le vedea şi parcă le-ar fi descoperit o parte din fiinţa intimă, întrezărindu-le viaţa, percepându-le identitatea. Chiar aşa, avea sentimentul tulburător că
descoperise cine erau cu adevărat. Nu mai erau nişte necunoscuţi precum cei pe care-i vedem cu sutele în fiecare zi, la serviciu ori la cumpărături, fără să ne intereseze.
Pe ecran, curbele erau acum surprinzător de apropiate, ca şi cum ar fi fost convergente. De necrezut. Cum era posibil? Cum putea un simplu contact vizual între nişte persoane să provoace o apropiere fiziologică? Jonathan nu-şi mai revenea. În acel moment, curba lui albastră intră în vrie, dezvăluindu-i uluirea. Zâmbi şi decise să revină
în joc, concentrându-se din nou asupra persoanelor din jurul său, împărtăşind cu ele acel moment de fuziune.
Un fel de comuniune.
La finalul unui lung moment, aruncă din nou un ochi spre ecran.
Curbele sfârşiseră prin a se uni într-una singură.
84
- LAURENT GOUNELLE -
13
