— Şi ziua aceea e poate mai aproape decât crezi.
— Şi… cu ce o să mă ajute să ajung la acel nivel de conştiinţă, cum îl numeşti tu?
— Îţi aminteşti când am vorbit ieri despre păcat şi am spus că
anumite lucruri, după ce ne oferă o scurtă satisfacţie, ne lasă goi pe dinăuntru şi apoi nu fac decât să ne tragă în jos.
— Da.
— Ei bine, acum e un pic pe dos: când reuşim să depăşim simpla căutare a plăcerilor, când facem şi spunem lucrurile pe care ni le dictează conştiinţa, nu doar dorinţa de a ne atrage un avantaj personal, atunci ne simţim pătrunşi… de ceva mai mare decât noi înşine. Ni se întâmplă acelaşi lucru şi când ne descoperim adevărata menire, acel ceva care ne împlineşte, chiar dacă nu se referă la partea profesională. Descoperim atunci că acel ceva 74
- LAURENT GOUNELLE -
depăşeşte cu mult tot ce ne-ar fi putut aduce satisfacerea unor simple dorinţe.
— Menirea, acum devii mistică.
Femeia zâmbi.
— Îmi place să cred că fiecare dintre noi are un anumit destin şi ar fi păcat să nu ni-l împlinim.
Jonathan izbucni în râs.
— Tu chiar crezi că pot exista şapte miliarde de demiurgi pe Pământ…?
— N-am spus că e vorba neapărat de o menire grandioasă. Poate fi vorba de ceva mult mai umil, dar să ştii că uneori lucrurile care par anodine contează mai mult pe lumea asta. Avem tendinţa să
credem că marii lideri sunt cei care au modelat cursul istoriei. În realitate nu e chiar în totalitate adevărat. Fiecare om, prin actele, cuvintele, stările de spirit, emoţiile sale, are o anumită influenţă
asupra celor din jur şi apoi asta se propagă asemenea cercurilor de la suprafaţa apei. Crede-mă! Nimic nu rămâne neutru, înţelegi? În final, fiecare dintre noi are un impact pe lumea asta. Şi atunci când ne găsim menirea, jucăm un rol, un rol util pentru umanitate, pentru tot ce e viu, pentru univers.
— Un rol pe care-l jucăm…
— De aceea fiecare dintre noi are ceva al lui, un talent, chiar dacă
în cazul majorităţii acesta rămâne ascuns, aşteptând să fie descoperit şi cultivat. De altfel, a încerca să ne descoperim propriul talent e una dintre modalităţile de a ne înţelege menirea.
Jonathan se strâmbă.
— În cazul meu, talentul ăsta e foarte bine ascuns.
Apoi mai turnă cafea.
— Majoritatea oamenilor se simt obligaţi să facă ceea ce trebuie, chiar dacă asta nu-i împlineşte în niciun fel. Şi se încăpăţânează să
nu-şi asculte pornirile profunde, convinşi că nu-i vor duce nicăieri.
Ceea ce sugerez eu este exact pe dos. Pornirile latente, nu dorinţele 75
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
superficiale pe care ni le induce societatea, pot deveni căi de urmat întru descoperirea menirii noastre.
— Căi?
— Da. Prin acele porniri intime, sufletul încearcă să ne ghideze pe drumul potrivit. Ca un fel de chemare obscură a destinului…
Luă câteva guri de cafea înainte de a continua:
— Adevăratul drum ni se revelează atunci când renunţăm la iluzii, care nu fac decât să ne îndepărteze de la direcţia cea bună şi să ne împiedice conştiinţa să se trezească. Să ştii… ceea ce este extrem de tulburător în viaţă este că tot ce ni se întâmplă, pozitiv sau negativ, bucurii sau drame, serveşte în realitate unui singur scop: să
ducă la trezirea conştiinţei noastre, deoarece doar acolo suntem cu adevărat noi înşine.
Jonathan respiră profund. Pe fereastra deschisă, aerul sărat din larg se strecura până la el, lăsându-se pătruns în drum de mireasma copacilor, a tufişurilor şi a florilor din grădină.
— Mi se pare cam dificilă treaba asta cu descoperirea pornirilor mele profunde, cum le numeşti tu… După ultima noastră discuţie, am petrecut destul de mult timp gândindu-mă la felul în care aş
putea să mă debarasez de dorinţele mele. Am încercat din toate puterile. Fără rezultat.
Margie îi adresă un surâs binevoitor.
— Ascultă-ţi inima, nu raţiunea.
Jonathan începu să râdă.
— Ascultă-ţi inima… Ce ciudat sună expresia asta atât de cunoscută, în gura unui biolog.
— Te înţeleg. Intelectualii îşi cam bat joc de zicerile populare. Ei bine, n-au dreptate! Omul din popor e de multe ori mult mai înţelept decât elitele care se cred deasupra tuturor.
