96
- LAURENT GOUNELLE -
— E acelaşi mister ca în cazul peştilor care înoată în bancuri, adăugă Margie. Cercetătorii au scos în evidenţă lucruri tulburătoare: chiar şi atunci când li se acoperă ochii cu sticlă mată pentru a-i orbi, peştii îşi păstrează locul în cadrul bancului şi continuă să se mişte într-o manieră perfect coordonată.
— Deplasarea produce probabil unde în apă, curenţi pe care îi simt toţi…
— Aşa s-a crezut. Apoi, cercetătorii au secţionat la nivelul branhiilor nervii liniei laterale a peştilor studiaţi şi modul lor de a înota a rămas perfect sincronizat cu al celorlalţi.
— Tulburător, într-adevăr…
— Nu ştim să explicăm nici cum fac porumbeii călători pentru a-şi găsi drumul înapoi când sunt lansaţi spre o ţintă total necunoscută, aflată la sute de kilometri distanţă, pe un traseu pe care n-au mai zburat niciodată.
— La fel şi păsările migratoare…
— Exact. S-a crezut că acestea învaţă încă de când sunt pui traseele respective de la părinţii lor. Atunci cercetătorii i-au separat la naştere. Când puii au atins vârsta de zbor, le-au dat drumul.
Aceştia s-au înălţat către cer şi au traversat în mod spontan jumătate din planetă pentru a găsi locul precis unde erau părinţii lor, plecaţi cu câteva săptămâni mai devreme…
Jonathan rămase o vreme tăcut, visător. În depărtare se zărea un grup de vaporaşe cu pânze roşii care navigau împreună. O şcoală
de navigaţie, fără îndoială. Lipsa vântului le lăsa aproape imobile, clătinându-se uşor pe valuri.
— Unde vrei să ajungi? sfârşi el prin a întreba.
— Un biolog reputat de la Cambridge, pe nume Rupert Sheldrake, a emis ipoteza că ar exista ceva care leagă toate fiinţele vii între ele, nu doar oamenii. A numit acel ceva câmp morfic.
Jonathan se încruntă.
97
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
— Am auzit vorbindu-se de câmp magnetic, câmp gravitaţional…
dar niciodată despre un câmp morfic.
— Ar fi vorba despre un fel de matrice invizibilă. Un fel de spaţiu care înglobează fiinţele vii care sunt în relaţie unele cu celelalte şi le permite să păstreze un fel de contact permanent. O legătură ce nu dispare nici în timp, nici în spaţiu.
— Nici în spaţiu?
— Nici.
— Pare un pic nebunesc. Pot să-mi imaginez că fiinţele emit un fel de unde ori cine ştie ce, care pot fi percepute de ceilalţi şi care ne permit să rămânem conectaţi, dar dacă plec într-o călătorie la celălalt capăt al Pământului, nu mai înţeleg cum se petrec lucrurile astea.
Magie clătină din cap.
— Nu e vorba despre unde, cu siguranţă. Nici de un câmp magnetic sau electric, care, categoric, ar dispărea odată cu distanţa.
Este probabil ceva cât se poate de tulburător: o legătură de alt ordin, la un alt nivel, ca şi cum am fi conectaţi într-o altă dimensiune, independentă de timp şi de spaţiu. Ca şi cum, accesând acea dimensiune, ne-am conecta instantaneu la informaţiile pe care le conţine şi care ne unesc.
— E atât de copleşitor, încât pare de-a dreptul înspăimântător…
— Încă o dată, nu există încă nicio certitudine ştiinţifică în legătură cu acest subiect, doar presupuneri date de dovezi incipiente şi de experimente tulburătoare făcute de oameni de ştiinţă precum Sheldrake. Care însă pot explica fenomenele despre care tocmai am vorbit şi multe altele.
— Precum?
— Ţi s-a întâmplat să-ţi aduci aminte brusc de cineva la care nu te-ai mai gândit de mult, cineva care locuieşte poate foarte departe, într-o altă ţară, şi ca acea persoană să te sune imediat după aceea?
Sau auzind telefonul sunând să ghiceşti că e acea persoană?
98
- LAURENT GOUNELLE -
Jonathan simţi un frison. I se întâmplase. Chiar de câteva ori.
Pusese totul pe seama hazardului.
— Existenţa câmpului morfic ar explica de asemenea de ce oamenii sunt capabili să simtă privirea cuiva fixată asupra lor, atunci când sunt legaţi la ochi şi întorşi cu spatele.
— Adevărat?
— La institut am făcut acest experiment pe mai mult de nouă
sute de persoane. Rezultatele au fost fără drept de apel: persoanele cu această abilitate au reuşit să detecteze o privire fixată asupra lor cu o marjă de reuşită de 73%.
— Uau…
— Există, de asemenea, animale de companie care ştiu dinainte când se va întoarce stăpânul acasă şi merg să-l întâmpine la uşă cu câteva minute înainte. Sheldrake a făcut extrem de multe cercetări pe această temă. A arătat că genul acesta de comportament manifestat de câini şi de pisici înainte de întoarcerea stăpânului nu se poate explica prin reflexul condiţionat al orarului (a făcut să
varieze ora întoarcerii de manieră aleatorie) ori prin recunoaşterea sunetului produs de maşină sau de autobuz (a schimbat şi mijloacele de transport), ori graţie simţului lor olfactiv deosebit de dezvoltat (l-a pus pe stăpân să se urce în vehicule etanşe).
Jonathan dădu din cap că înţelege. Îşi auzise deja prietenii povestind despre genul ăsta de lucruri, dar nu le luase niciodată în serios.
— Asta ne-ar permite, în plus, să înţelegem mai bine de ce atât de multe animale au fugit înainte de faimosul tsunami care a atins mare parte din Asia de Sud în 2004, când nu a existat niciun semnal perceptibil prin vreunul dintre cele cinci simţuri. Aceeaşi poveste în cazul elefanţilor din Sri Lanka. Au reacţionat urcându-se pe un teren înalt cu o oră înaintea devastatorului val seismic. În Thailanda, într-o tabără în care turiştii pot să se plimbe pe spinarea lor, elefanţii au trâmbiţat în mod bizar toată dimineaţa şi apoi au refuzat să se mai 99
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
supună comenzilor. Mai târziu, au rupt lanţurile şi au urcat pe dealuri. Cei câţiva oameni care s-au dus după ei au scăpat. Multe alte animale au avut un comportament similar. Ca, de exemplu, în Parcul Naţional Yala, tot din Sri Lanka, unde valurile au distrus totul în calea lor pe o distanţă de trei kilometri în interiorul uscatului şi unde nu s-a putut găsi nici măcar un cadavru de animal printre cele umane.
— Şi atunci, cum îţi explici că oamenii nu au reuşit să scape, dacă
şi ei sunt conectaţi la acel câmp despre care vorbeşti?
Margie oftă.
— Apariţia tehnologiei ne-a privat de unele dintre abilităţile cu care ne-a înzestrat natura, chiar dacă ele sunt în realitate fabuloase.
