Jonathan inspiră profund, ridicând din umeri într-un gest de neputinţă. Nu putea să descrie ce simţea cu adevărat.

— Găsesc că… viaţa e pur şi simplu fantastică, şi orice am zice, cu criză sau fără, trăim o epocă nemaipomenită.

— Uşor de zis când eşti în vacanţă, zise Angela.

— Nu, dar, vedeţi, când iei un pic de distanţă, simplul fapt de a putea să stai aşa cum stăm noi acum, aici, unde vrem noi, şi de a putea alege ce să mâncăm, mi se pare incredibil. Nu?

— Ce se întâmplă cu tine?

— Nimic, doar… dacă ne-am plasa la scara istoriei umanităţii, a trăi în pace, a ne deplasa liber şi a mânca doar ce vrem, numai pocnind o dată din degete, e excepţional! Poate să pară banal, dar e un lux incredibil!

111

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

Michael şi Angela se opriseră din mestecat. Se uitau la el îngrijoraţi.

— Azi-dimineaţă, în timp ce făceam duş, îmi spuneam că e de-ajuns să răsucesc un robinet şi, pac! curge apă. Vă daţi seama? Ce nebunie! Învârt un robinet şi curge apă. O vreau rece? Vine rece.

Caldă? Ea curge caldă peste mine, aşa, pur şi simplu. Realizaţi măcar puţin? Apoi, dacă se face prea întuneric, apăs pe un buton şi se aprinde lumina!

— Ai face bine ca mai întâi să te ştergi pe mâini, zise Michael.

— Dar realizaţi măcar? O simplă mişcare din deget şi am lumină!

Ar trebui să ne bucurăm de fiecare dată! Mi-e frig, apăs alt buton şi mi se încălzeşte toată casa. Nu e ceva dat naibii, dacă stăm să ne gândim?

Cei doi asociaţi se uitau fix la el, Michael încruntat, Angela cu ochii cât cepele.

— Ai fumat ceva? întrebă Michael.

— Chiar aşa, adăugă şi femeia pe un ton ce sugera uimire.

Jonathan zâmbi, bău câteva guri, apoi mâncă în tăcere.

— Uitaţi-vă la asta! zise dintr-odată.

Michael şi Angela se aplecară spre farfuria cu legume crude servită ca aperitiv cu un sos de brânză. Jonathan ţinea între degete o inflorescenţă de broccoli.

— Haideţi, uitaţi-vă mai de-aproape!

— Ce? zise Angela. Are vreun vierme?

— Uitaţi-vă ce minunăţie! Fiecare pălărie se ramifică în pălărioare mai mici cu exact aceeaşi structură şi, când le privim de aproape pe fiecare dintre ele, vedem cum se divizează în pălării miniaturale de aceeaşi formă. Acest broccoli are o structură de fractal. În fiecare parte, regăsim întregul. Aşa cum fiecare dintre noi reprezentăm întreaga umanitate ori cum universul nesfârşit se oglindeşte în fiecare pumn de ţărână.

— Fabulos, zise Angela pe un ton posac.

112

- LAURENT GOUNELLE -

— Când mâncăm deci, viaţa hrăneşte viaţa. În final, viaţa conţine viaţă.

Michael se încruntă din nou. Angela îşi miji ochii.

— Uite, am auzit o chestie formidabilă, continuă Jonathan. În intestinele noastre trăiesc miliarde de bacterii, şi…

— Suntem o adevărată fosă septică ambulantă, comentă

Michael.

Angela se strâmbă.

— Şi ştiţi ce? nu se intimida Jonathan. Ele ne furnizează

serotonina, hormonul fericirii. Ce ciudat, nu? Datorită lor ne simţim bine!

Angela suspină.

— Şi care-ar fi mesajul tău? Că, în fapt, fericirea noastră depinde de ceva care ne ajută la defecare?

Înmuie o ridiche în sos înainte să adauge:

— Poate că ar trebui totuşi să-i propun soacră-mii să se mute la noi…

113

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

18

„Dacă vom lăsa să mai treacă mult timp, vom atinge acel punct din care nu mai există cale de întoarcere şi în care încălzirea globală

va avea efecte ireversibile.

— Cum ar fi?”

Cercetătorul îşi drese nervos vocea, pradă emoţiei. Ryan zâmbi.

Tipul ăsta îşi permitea să dea lecţii tuturor şi nici măcar nu era capabil să vorbească la televizor.

„Creşterea temperaturii produce topirea calotelor glaciare de la poli. Prin topire, gheaţa riscă să elibereze în aer metanul pe care-l conţine. Or, metanul, deocamdată prizonier, este el însuşi un gaz cu efect de seră…

— Vreţi să spuneţi că asta înseamnă o accelerare a procesului?”

Invitatul dădu din cap afirmativ.

„— Care va duce la ce?”