— Eşti sigur?
Jonathan rămase încremenit. Ce să-i răspundă?
Ea mergea zâmbind în continuare, lăsându-şi privirile să
rătăcească prin grădina ei magnifică.
91
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
— Asta îmi aminteşte de o poveste. O poveste adevărată pe care o spunea Robert, unul dintre amicii mei din Santa Cruz. Într-o zi, se întreba de ce nevasta lui taie întotdeauna târtiţa curcanului de Ziua Recunoştinţei, înainte să-l bage în cuptor. Îi tăia fundul, şi el găsea gestul acela straniu. „Aşa se prepară”, i-a răspuns ea. „De acord, dar de ce?” Era intrigat, voia să afle mai mult. „Aşa se face. Mama mea făcea la fel.” Soţul a insistat, până când ea a ridicat receptorul telefonului: „Mamă, de ce tai fundul curcanului de Ziua Recunoştinţei?” Femeia i-a răspuns fără să ezite: „Aşa e reţeta.”
Fata a insistat, dar n-a obţinut niciun răspuns satisfăcător. Mama ei se apăra: „Aşa se face, mama mea aşa m-a învăţat.” Atunci fata a decis să-şi sune bunica şi să-i pună aceeaşi întrebare: „De ce, Doamne, iartă-mă, se taie târtiţa nenorocitului de curcan de Ziua Recunoştinţei?” „Aşa am făcut dintotdeauna”, a răspuns bunica. „De ce?” „Pentru că porcăria mea de cuptor era prea mic ca să bag curcanul întreg!”
Jonathan izbucni în râs.
— Pe vremuri, zise Margie, trifoiul împodobea cele mai frumoase peluze. Şi asta era valabil în toată lumea, să ştii. De altfel, atunci când cumpăram sacii de gazon pentru semănat, aceştia conţineau întotdeauna seminţe de trifoi. Nimeni nu-şi imagina o peluză fără el!
Graţie lui, peluza rămânea verde şi în perioadele secetoase. Şi cum trifoiul absoarbe azotul din aer şi îl întoarce în sol, îngraşă în mod natural peluza. Ce mai puteai cere? Apoi, în anii ’50, multinaţionalele de produse chimice au inventat erbicide împotriva buruienilor care creşteau printre firele de gazon. Problema era că erbicidul distrugea şi trifoiul pe care toată lumea îl iubea. Dintr-odată, porcăria nu se mai putea vinde. Atunci, multinaţionalele au luat taurul de coarne şi au investit milioane în campanii care să popularizeze ideea că
trifoiul nu e decât o buruiană…
— Glumeşti?
92
- LAURENT GOUNELLE -
— Prin publicitate, mesajul a sfârşit prin a prinde. Lumea a început să vadă trifoiul cu alţi ochi, apoi a vrut să scape de el.
Multinaţionalele au împuşcat deci doi iepuri dintr-odată: au reuşit să-şi vândă porcăriile, iar oamenii au fost nevoiţi să mai cumpere şi îngrăşăminte, deoarece peluzele lor au început să aibă carenţe de azot…
Jonathan dădu din cap, interzis.
Margie zâmbi ironic.
— E chiar drăguţ trifoiul, zise ea. Primăvara face nişte flori mici, albe.
Apoi coborî vocea, adoptând un ton de confidenţă:
— Aşa e viaţa: nu ne vine să credem că ceea ce noi credem că ar fi o problemă poate fi în realitate chiar… soluţia!
Continuară să coboare încet pe lângă trandafirii masivi şi pe lângă tufele de clematite cu miros divin. Mai jos, trunchiurile răsucite ale pinilor seculari se detaşau pe fondul albastru-deschis al oceanului. Nu se simţea nicio adiere şi aveai impresia că plantele profitau ca să-şi elibereze miresmele, ca şi cum ar fi ştiut că urmau să le fie confiscate de vânt.
— Şi cum îţi spuneam şi ieri, adăugă Margie, lupta e în van; toţi suntem conectaţi.
— O… asta se aplică oamenilor, nu plantelor, dacă îmi permiţi…
— Plantele sunt şi ele vii.
— Da, dar… bine, în anumite limite. Doar nu vrei să mă convingi că
pot fi conectat cu un fir de trifoi din peluza mea!
Femeia zâmbi înţelegător.
— O să vezi… ai auzit vorbindu-se de ce li s-a întâmplat antilopelor Kudu la sfârşitul anilor ’80 în Africa de Sud?
— Nu tocmai, nu! zise Jonathan râzând.
— S-a întâmplat în savana din Transvaal. Eram acolo, acum aproape treizeci de ani…
93
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Margie făcu o pauză, înainte de a relua cu o voce tărăgănată, ca şi cum vorbele îi veneau pe măsură ce memoria îi aducea la suprafaţă amintirile.
— Încă-mi amintesc soarele roşu al răsăritului pe câmpiile fără
sfârşit şi adierea caldă a vântului aducând miros de fiare. Câmpiile bogate ofereau adăpost antilopelor Kudu, acele erbivore masive cu coarne lungi, răsucite, care obişnuiau să mănânce frunze de acacia.
Iar copacii le îngăduiau…
Jonathan începu să râdă.
— Nu prea aveau de ales!
