128

Ion

Titu, sosind, ca de obicei, tocmai la mas[, exclam[ iar:

„Foarte dr[gu\[ femeie doamna Lang“, ceea ce ]nsemna c[ a

]nt`lnit-o =i era mul\umit. Apoi cercet[ telegrama cu mutra unui om care o a=teptase, aprob[ cu mici rezerve planurile de primire, g[sind ]ns[ =i prilejul de-a mai pomeni de c`teva ori de Rozica, cu ni=te ochi at`t de str[lucitori parc[ mereu i-ar fi venit s[

povesteasc[ tuturor c[ e iubit de o femeie fermec[toare =i c[

mìne-poimìne va fi un adev[rat erou de roman sentimental.

C`nd s[ se ridice de la cin[, se auzi o b[taie sfioas[ ]n u=[.

— Da cine-o mai fi a=a de t`rziu? zise Herdelea ad[ug`nd tare: Intr[!

Glaneta=u se strecur[ ]n odaie ca =i c`nd l-ar fi urm[rit cineva de-aproape. M[rturisi, mereu ]ncurc`ndu-se, ce-a p[\it Ion azi-diminea\[ la judec[torie =i rug[ pe Herdelea s[-i ]nve\e cum s[ scape bietul b[iat de temni\[. Vestea c[zu ca o bomb[; indignarea umplu ]ndat[ toat[ casa. Dar Ion? De ce nu vine el?

B[tr`nul se z[p[ci. I-e ru=ine c[ n-a venit ]nainte de proces, cum l-a ]ndemnat d`nsul =i cum ar fi fost bine de poate nici nu p[\ea ce-a p[\it. Se vede ]ns[ c[ Ion are ce are, c[ parc[

nu-i sunt to\i boii acas[... Toat[ familia ceru pe Ion.

}n cur`nd Glaneta=u se re]ntoarse cu Ion =i cu Zenobia.

Fl[c[ul povesti cu de-am[nuntul tot ce s-a ]nt`mplat, ]ntrerupt deseori de Zenobia care afurisea cu gura plin[ =i pe popa, =i pe Simion, =i pe judec[tor.

— P[m[tuful! strig[ d[sc[li\a la sf`r=it, fierb`nd de revolt[.

Dup[ o t[cere de comp[timire ]ns[ Ion ]ntreb[ cu l[comie:

— Acu ce-i de f[cut, domnule ]nv[\[tor?

— Apoi am s[-\i fac o pl`ngere tocmai c[tre ministrul justi\iei, ca s[ afle =i cei mari cum se poart[ cu oamenii domnii de pe-aici... Am s[-\i fac, Ioane! Numai s[-\i vie ]ntì sentin\a, peste c`teva zile, s[ vedem ce spun ]ntr-]nsa dumnealor!

Zenobia, drept mul\umire, ]=i f[cu o sumedenie de cruci, c[zu ]n genunchi =i b[tu la repezeal[ vreo zece m[t[nii, st`rnind hazul tuturor. Plecar[ apoi to\i trei blagoslovind pe Herdelea pentru c[ ]i scap[ dintr-o pacoste at`t de grea.

129

Liviu Rebreanu

— I-a= fi putut face jalba =i acuma — zise ]nv[\[torul dup[

ce r[maser[ singuri — dar v[ trebuie tr[sura lui Belciug la bal...

— Perfect ai chibzuit! murmur[ Titu, z`mbind mul\umit, cu g`ndurile la Rozica...

4

Pintea sosi spre sear[, pe o vreme ploioas[, ]ntr-o bri=c[

galben[, tras[ de doi c[lu=ei iu\i =i gr[suni.

Ghighi, care mai mult st[tuse pe-afar[ dec`t ]n cas[, toat[

ziua, cu ochii pe =osea, z[ri tr[sura de departe =i, de=i nu cuno=tea pe Pintea, ghici c[ el trebuie s[ fie =i d[du alarma cu

]nsufle\ire:

— Vine!... Iute, iute!

}ntreaga familie ap[ru ]n u=a casei. Herdelea =opti Laurei s[ ias[ mai ]n fa\[, s[ vad[ omul c[-l a=teapt[ cu drag. Pintea, sub umbrela pe care ploaia de toamn[ d[r[b[nea f[r[ cru\are, scoase p[l[ria ceremonios, d`nd din cap cu un sur`s triumf[tor.

— Uite ce t`n[r simpatic! murmur[ d[sc[li\a silind pe Laura s[ ro=easc[.

Tr[sura se opri o clipa ]n uli\[, ]naintea casei.

— Hai, Titule, deschide poarta! strig[ Herdelea.

Titu se repezi ]n capul gol =i bri=ca intr[ ]n ograd[, dup[ ce Pintea cobor] =i veni spre pridvor, ridic`nd mai sus umbrela =i ferindu-se s[ nu calce ]n noroi. To\i ]l ]nt`mpinar[ ]n cor:

— Bine-ai sosit!

— Bine v-am g[sit! Bine v-am g[sit! repet[ d`nsul intr`nd

]n cerdac =i scutur`ndu-=i umbrela peste parmacl`c. M-a f[cut leoarc[ ploaia asta... Din Lechin\a p`n[ aici n-a stat nici un minut... Dar bine c-am ajuns...

Herdelea ]l ]mbr[\i=[ =i-l s[rut[ pe am`ndoi obrajii, ceea ce nu se obi=nuia dec`t ]ntre neamuri. Pintea s[rut[ m`na doamnei Herdelea care, fiind foarte mi=cat[ =i voind s[ se st[p`neasc[, avea o ]nf[\i=are rece, zic`ndu-i „Bun[ ziua, domnule!“ Laura ]i ]ntinse gra\ios m`na, cu un sur`s cochet prin care c[uta s[-l ]nc[tu=eze mai mult; el vru s[-i spun[ ceva 130

Ion

dr[g[la=, dar, ne]ndr[znind s-o tutuiasc[, precum f[cuse ]n scrisori, se mul\umi s[-i s[rute mai lung m`na =i apoi, spre a-=i ascunde z[p[ceala, trecu la Ghighi c[reia ]i zise galant:

— Mi-a vorbit at`ta despre dumneata... sora dumitale... ]nc`t te-am cunoscut imediat...

Titu d[du o m`n[ de ajutor vizitiului s[ deshame caii. Deoarece ei n-aveau =ur[ sau =opron, ]l sf[tui s[ acopere bri=ca cu o p[tur[, iar caii s[-i bage ]n grajd unde se mai g[se=te pu\in f`n; dac[ va mai trebui, vor cere de la vecini, c[ anul acesta este nutre\ din bel=ug... Ploaia ]l ud[ p`n[ la piele, ceea ce nu-l ]mpiedic[ s[ str`ng[ b[rb[te=te m`na lui Pintea care,

]mpreun[ cu ceilal\i, z[boveau tot ]n cerdac.

— Credeam c[ nici n-ai s[ mai vii pe ploaia asta sc`rboas[!... Ei, dar ce mai sta\i aici ]n umezeal[?... Haidem ]n cas[!... Leap[d[-\i =i tu, George, macferlanul =i umbrela, c[ uite cum curge apa din ele!...

}l duser[ ]n salona=. }ntreb[rile nu mai conteneau: c`nd ai plecat, unde ai poposit, ce-ai p[\it pe drum? +i cople=indu-l cu

]ntreb[ri, ]nc`t el abia biruia cu r[spunsurile, to\i ]l c`nt[reau din ochi cu o curiozitate pe care nici m[car nu ]ncercau s-o ascund[.

Era de vreo dou[zeci =i cinci de ani, cu o ]nf[\i=are pl[cut[, cu ni=te ochi negri cam mici =i neast`mp[ra\i =i cu o must[cioar[ c[rbune, ]ngrijit[. P[rul aspru, piept[nat ]n sus, era retezat drept, ca o perie. Cu mi=c[rile iu\i =i ]mbr[cat ]ntr-o redingot[ pu\in prea lung[, sub care purta o vest[ ]ncheiat[ ]n nasturi de=i p`n[ la gulerul alb =i tare ce-i cuprindea g`tul scurt, n-avea mai nimic preo\esc nici ]n \inut[ =i nici ]n vorb[.

Vedea cum ]l examineaz[ toat[ familia =i aceasta ]l ]ncurca, dar totu=i povestea mereu, c[ut`nd vorbele cele mai alese