]ncurca\i?... O s[ v[ bag la r[coare pe am`ndoi, o s[ v[...
Atunci Belciug se ridic[ de pe scaun =i se apropie, zic`nd cu sfial[:
— Pardon... Dou[ cuvinte...
Judec[torul mai r[u se ]nt[r`t[. }ncepu s[ d[sc[leasc[ =i pe Belciug c[ de ce nu explic[ boilor c-aici e judec[torie unde oamenii au de lucru, nu s[-=i piard[ vremea cu fleacuri... Preotul ro=i =i rosti c`teva vorbe pe ungure=te. De=i =tia bini=or ungure=te, avea oroare s[ vorbeasc[ mai ales ]n fa\a autorit[\ilor, vr`nd astfel s[ dovedeasc[ tuturor c[ rom`nul nu renun\[ niciodat[ la drepturile lui. Judec[torul, care ]l cuno=tea, se z[p[ci auzindu-l vorbind ungure=te =i deodat[ se ]ndulci. }l pofti s[ ia loc, ]=i trase scaunul mai aproape de d`nsul =i-l ascult[ cu mare luare-aminte. Belciug vorbi mult. Era ]n joc prestigiul lui fa\[ de
\[rani, care merita jertfirea trec[toare a unui principiu.
Ion =i Simion nu mai ]n\elegeau nimic; doar privirile judec[-
torului, care ]i fulgerau ]n r[stimpuri, le spuneau c[ e vorba de ei =i c[ nu e bine. C`nd ]ncet[ preotul, judec[torul se scul[
iar =i numaidec`t se r[sti la Ion:
124
Ion
— Vas[zic[ tu e=ti spaima satului, cìne tic[los!... Bine.
Foarte bine. Te dezv[\[m noi de nebunii, fii pe pace!... Ai s[
vii s[ stai dou[ s[pt[m`ni la r[coare, ca s[-\i treac[ pofta de b[t[i!... Mi=elule =i netrebnicule!
Ion ]ng[lbeni; apoi tot s`ngele i se urc[ ]n obraz. Rosti, cu fruntea sus, cu ochii aprin=i:
— Apoi s[ ne ierta\i, domnule jude, nu-i a=a... C[ eu n-am b[tut pe nime-n lume, domnule jude...
— S[ taci, tic[losule!... Nici o vorb[, ca pe loc te pun ]n lan\uri!... +i acuma ie=i afar[!... Mar=!
Fl[c[ul ie=i cl[tin`ndu-se, f[r[ s[ mai vad[ cum Belciug d[ m`na judec[torului care-i z`mbe=te prietenos...
3
}n aceea=i joi, dup[-amiaz[, pe c`nd Herdelea, profit`nd de vremea frumoas[ =i c[ldu\[, sfor[ia ]nchis ]n stupin[, iar d[sc[li\a cu fetele alegeau fasole pentru m`ncarea de sear[ =i vorbeau de Pintea, mir`ndu-se c[ au trecut zece zile de la r[spunsul lor f[r[ ca el s[ mai fi dat vreun semn de via\[ — o c[ru\[ se opri ]n fa\a casei =i, ]n vreme ce caii ]=i scuturau clopo\eii de la g`t, un glas strig[ p[trunz[tor:
— Domnule-nv[\[tor!... Domnule-nv[\[tor!...
Ghighi, recunosc`nd glasul, se repezi afar[, arunc`nd vorba:
— E dr[gu\a tatii!...
}n v`rful c[ru\ei era coco\at[ o s[soaic[ b[trìoar[ =i ro=covan[, cu o fa\[ ve=nic r`z[toare, care de patruzeci de ani,
]n fiecare joi se ducea ]n Armadia, la t`rg, cu c[ru\a plin[ de pìne de v`nzare. Herdelea o cuno=tea ]nc[ de pe vremea c`nd fusese elev la liceu. Toat[ casa o iubea =i o poreclise „dr[gu\a tatii“, fiindc[ pe c`t ]mb[tr`nea cu at`t se h`rjonea mai mult cu domnul ]nv[\[tor, ]n amintirea tinere\ilor de odinioar[.
— Fii bun[, domni=oar[, vino de ia scrisoarea asta pe care mi-a dat-o domnul B[lan de la po=t[ pentru dumneavoastr[!
zise s[soaica cu ochii z`mbitori. C[ mi-e greu s[ m[ mai cobor de-aci =i caii-s nebunatici...
125
Liviu Rebreanu
Ghighi alerg[, curioas[, la c[ru\[. Dr[gu\a, ]ntinz`ndu-i scrisoarea, ]ntreb[ ]n =ag[, lungind vorbele s[se=te:
— Da domnu-nv[\[tor nu-i acas[?
— Tata doarme, dr[gu\[! murmur[ Ghighi cu ochii la scrisoarea care era o telegram[, =i apoi fugind ]ntr-un suflet ]n cas[, tocmai din cerdac ad[ug[: Mul\umim, dr[gu\[!
— N-ave\i pentru ce, n-ave\i pentru ce! vorbi s[soaica singur[, m`ngìnd cu biciul =oldurile cailor care pornir[ ]ndat[
la pas.
Telegrama st`rni o emo\ie mare ]n toat[ casa. Doamna Herdelea ]ndeosebi privea toate depe=ele drept ni=te cobitoare de r[u. Numai dou[ a primit de c`nd e m[ritat[, =i am`ndou[
au fost fatale: una le vestise, ]n trei cuvinte reci, moartea surorii ei celei mai dragi, pr[p[dit[ ]ntr-un spital din Cluj ]n urma unei opera\ii, iar a doua le-a adus =tirea ]mboln[virii singuru-lui ei frate pe care, p`n[ ce a ajuns ea la Monor, l-a g[sit pe catafalc... Astfel, acuma se uitau toate trei ]nsp[im`ntate la fi\uic[, ]ntreb`ndu-se de la cine o fi =i ce o fi cuprinz`nd, ]nchipuindu-=i numai ve=ti sinistre =i ne]ndr[znind s[ o desfac[.
— Eu o rup =i, ce o fi s[ fie! strig[ ]n cele din urm[ Ghighi.
Cum ]=i arunc[ ]ns[ ochii ]n telegram[, cum izbucni voioas[:
— E de la Pintea!... Vine Pintea!... Mi-am zis eu c[ de la el trebuie s[ fie, dar n-am vrut s[ v[ spun, ca s[ fie mai mare surpriza! ad[ug[ apoi, ]nv`rtindu-se prin odaie ]n pa=i de vals
=i f`lfìnd h`rtia ]n aer.
— Ia s-o v[d =i eu! zise Laura, revenindu-=i ]n fire, cu glasul tremurat de emo\ie. +i cum Ghighi nu se mai ast`mp[ra, sf`r=i mai ap[sat: Ei, d[-o-ncoace, nebuno, nu m[ mai nec[ji!
