Mi-e sil[ =i c`nd ]i simt mirosul, c[ taica nu mai las[ s[ treac[

nici o ziulic[ f[r[ b[utur[ =i f[r[ be\ie... Nu =tiu, z[u, ce s-o mai alege de noi.

— Apoi a=a bea omul la sup[rare, zise Ion, ad[ug`nd pe urm[ cu alt glas: Bea, Anu\[... Mi-a c[=unat =i mie a=a o dat[...

Ana ]=i ]nmuie buzele ]n rachiu, se str`mb[ =i d[du repede sticla ]napoi, tu=ind =i r`z`nd:

— Avai de mine... nu pot... parc[-i otrav[...

— Ba-i bun, zise Ion duc`nd iar[=i sticla la gur[.

T[cur[ am`ndoi un r[stimp, f[r[ s[ se priveasc[. Apoi fl[c[ul ]=i trecu bra\ul pe dup[ mijlocul ei =i oft[:

— Hei, Anu\[, mult aleanu-i ]n inima mea!

Fa\a Anei, lunguia\[, ars[ de soare, cu o ]ntip[rire de suferin\e, se posomor].

— Ce ]ndur eu, s[ fereasc[ Dumnezeu pe toat[ lumea, gemu d`nsa. C[ tata =i-a pus ]n g`nd s[ m[ m[rite cu George a Tomii =i o \ine mor\i= cu George. +i, Doamne, greu ]\i mai vine s[ taci =i s[ ]nghi\i c`nd nu \i-i drag omul...

Ion se uit[ lung la buzele ei sub\iri care se mi=cau u=or dezvelindu-i din\ii cu strunguli\e, albi ca laptele, =i gingiile trandafirii de deasupra. +tia d`nsul c[ Vasile Baciu e ]ntr-o ureche =i c[, de o apuc[ h[is, apoi h[is o \ine s[ =tie de bine c[ d[ cu carul prin toate =an\urile. Dar tocmai aceasta ]l ]nt[r`ta =i pe el.

Nu-i fusese drag[ Ana =i nici acum nu-=i d[dea seama bine dac[ i-e drag[. Iubise pe Florica =i, de c`te ori o vedea sau ]=i amintea de ea, sim\ea c[ tot o mai iube=te. Purta ]n suflet r`sul ei cald, buzele ei pline =i umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei alba=tri ca cerul de prim[var[. Dar Florica era mai s[rac[ dec`t d`nsul, iar Ana avea locuri =i case =i vite multe...

24

Ion

}i asculta glasul pl`ng[tor =i-l cuprindea mila, ]n acela=i timp

]ns[ se g`ndea la Florica. Apoi deodat[ tres[ri, o str`nse la piept

=i, f[r[ s[ rosteasc[ vreo vorb[, o s[rut[ lung pe buze. Fata cuprinse cu bra\ele g`tul lui Ion, mole=it[ =i aprins[, =i inima-i b[tea at`t de n[valnic, ]nc`t el o auzea.

— Noroc, noroc, Ioane! strig[ un glas aspru pe c[rare.

Fl[c[ul ridic[ ochii furios =i v[zu pe Ilie Onu care, ]ntorc`ndu-se de la c`rcium[ cu o sticl[ de rachiu, r`dea gros =i batjocoritor.

— Du-te-n... Doamne iart[-m[, bufni Ion ]ncruntat.

Ilie Onu ajunse la =ur[ =i se f[cu nev[zut. Era frate de cruce cu George al Tomii =i unde putea s[-i fac[ r[u lui Ion, ]i f[cea, fiindc[ odat[, la o nunt[, ]l umpluse de s`nge ca s[-l

]mbl`nzeasc[.

Ion ]ncepu s[ suduie =i s[ se c[tr[neasc[, dar ]nt`lnind ochii c[prui, ]nl[crima\i de fericire =i de team[ ai Anei, se potoli...

Ilie aducea rachiul pentru George care se silea din r[sputeri s[ ]nve\e pe Briceag un c`ntec nou ce-l auzise de la l[utarii din Bistri\a la un chef al doctorului Filipoiu, la ber[ria cea mare din Armadia. Briceag, cu ochii \int[ la buzele fl[c[ului, care fluiera melodia, \`rìa nesigur cu arcu=ul pe strune; Holbea, credincios, ]ncerca =i el s[ secondeze. George se umfla,

]nchidea pu\in ochii =i fluiera din ce ]n ce mai aprig, c[ci ]mprejurul lor se adunase un p`lc de fl[c[i care-l priveau cu admira\ie.

— Ei, acu ai ]n\eles? zise George oprindu-se ]n mijlocul c`ntecului.

— Las’ c[ l-am prins, morm[i Briceag pornind s[ trag[ cu mai mult[ ]ncredere.

— Am sosit, George, strig[ Ilie ]ntinz`nd sticla.

— Iute te-ai ]ntors, vorbi celalt b`nd =i trec`nd ]ndat[ rachiul lui Ilie ca el s[ poat[ re]ncepe d[sc[lirea l[utarilor.

— Nou[ nu ne dai un p[h[rel, vere? se lingu=i Holbea, zg`nd[rindu-l cu arcu=ul.

— S[ v[ dau, cioroilor, fire-a\i ai naibii! r`se George foarte mul\umit c[ au s[ vad[ to\i cum cinste=te el pe \igani.

25

Liviu Rebreanu

— Be\i-o toat[, zise apoi c[tre G[van c`nd vru s[-i ]napo-ieze sticla.

Dar atunci s[ri Ilie ca un coco=:

— Ia l[sa\i, bre, s[ mai bem =i noi, c[ cioarele astea o s[

plesneasc[ de at`ta holirc[...

Urm[ o ciorov[ial[ lung[ ]ntre Ilie =i \iganii care nu mai voiau s[ renun\e la b[utur[ =i era c`t pe-aci s[ se ]ncing[ o b[taie, deoarece Ilie, aprinz`ndu-se, se repezea mereu cu piciorul s[ sparg[ gorduna.

5

Deodat[ toat[ lumea se ]ntoarse spre uli\[. To\i b[rba\ii scoaser[ p[l[riile, iar cei de pe prisp[ se scular[ ]n picioare... Venea preotul Belciug ]mpreun[ cu doamna Maria Herdelea, so\ia

]nv[\[torului, cu domni=oara Laura =i cu Titu. Primarul =i frunta=ii satului ie=ir[ ]n poart[ ]ntru ]nt`mpinarea domnilor.

— Petrece\i, petrece\i? zise preotul cu un z`mbet binevoitor.

— Apoi ce s[ facem, domnule p[rinte, r[spunse primarul cu p[l[ria ]n m`n[. Dumnezeu de aceea a l[sat s[rb[torile, s[

se mai veseleasc[ =i prostimea.

— Negre=it, negre=it, murmur[ Belciug l[rgindu-=i z`mbetul.

— Da de ce nu pofti\i =i dumneavoastr[ s[ vede\i petrecerea noastr[? relu[ Florea Tancu cu un glas foarte blajin, pun`ndu-=i p[l[ria ]n cap.

|[ranii de asemenea se acoperir[ unul c`te unul, ]n vreme ce preotul =opti c`teva cuvinte doamnei Herdelea, care r[spunse r[spicat, d`ndu-=i capul pe spate cu m`ndrie:

— Da, putem privi pu\in =i noi... Mie chiar ]mi plac petrecerile poporului...

Maria Herdelea era fat[ de \[ran de pe la Monor, dar pentru c[ umblase totdeauna ]n straie nem\e=ti =i mai ales c[ s-a m[ritat cu un ]nv[\[tor, se sim\ea mult deasupra norodului =i avea o mil[ cam dispre\uitoare pentru tot ce e \[r[nesc.

— Poftim mai aproape! f[cu atunci primarul, bucuros, d`nd la o parte pe \[ranii care se ]mbulzeau: Ia face\i loc, m[i oameni!... Da\i-v[ la o parte!