Liviu Rebreanu
nule! Acolo bunul plac al ciocoilor dicteaz[ milioanelor de robi
]n zdren\e... S[ nu-mi vorbe=ti, te rog, mie de Rom`nia, c[ eu o cunosc mai bine ca dumneata!... Trei ani am stat acolo ]n tinere\e, dar n-am s[ uit p`n[ voi ]nchide ochii c`t am ]ndurat!
— }n sf`r=it, oricum ar fi, bine sau r[u, cel pu\in =tiu c[ tot e rom`nesc =i numai rom`nesc! f[cu Titu cu un sur`s triumf[tor care pe notar ]l s`cìa mai tare dec`t dac[ ar fi r[cnit. +i prin urmare nu poate veni orice fleac de renegat s[-\i impun[ s[
vorbe=ti =i s[ sim\i ca un str[in!
— E=ti un =ovinist cum nici nu mi-a= fi putut ]nchipui, nu degeaba e=ti poet rom`n! zise studentul, c[ut`nd s[ fie ironic, pe ungure=te.
La sf`r=itul discu\iei Titu se sim\i m`ndru ca un comandant de oaste dup[ o b[t[lie c`=tigat[. Era mai ales mul\umit pentru c[ a avut curajul s[-=i declare f[r[ ]nconjur sentimentele adev[rate, ca =i c`nd ar fi f[cut-o ]n fa\a unor inchizitori fioro=i.
}n amurg, ]n loc s[ se duc[ la preotul calvin ca s[ b`rfeasc[
]mpreun[ cu preoteasa apuc[turile obraznice ale notarului, precum obi=nuia, se hot[r] brusc s[ mearg[ la preotul rom`n.
Acuma ]i era ru=ine c[, fiind aici de aproape o lun[, a legat cuno=tin\[ cu to\i surtucarii unguri, dar n-a umblat deloc s[
vad[ m[car pe p[storul turmei descul\e =i oropsite.
Casa preo\easc[ era ]n preajma bisericu\ei, pe o uli\[ dosnic[, ]n marginea satului. Titu g[si numai pe doamna preoteas[, o \[ranc[ sec[tuit[ de munc[, =i trei fete modeste, foarte ru=inoase =i cam prostu\e. Toate s-au bucurat =i l-au poftit ]ndat[
]n „casa dinainte“, o odaie ]mpodobit[ cu \es[turi =i cus[turi
\[r[ne=ti =i cu o mas[ ]n mijloc, a=ternut[ cu fa\[ alb[, pe care trona o biblie veche, legat[ ]n piele roas[, ]ntre o cruce mic[
de argint =i alta mai mare de lemn. St`ng[ciile =i sfiala fetelor, ca =i vorbele ap[sate ale preotesei, care alt[ dat[ l-ar fi f[cut s[ r`d[, acuma i se p[reau pline de farmec.
— Dar sfin\ia sa? ]ntreb[ d`nsul c`nd, dup[ sleirea banalit[\ilor de rigoare, fetele amu\ir[ nemai=tiind ce se cuvine s[ vorbeasc[.
210
Ion
— E la biseric[, are o nunt[, r[spunse repede fata cea mai mare, sl[bu\[, uscat[, cu mìnile ro=ii. Au venit adineaori ni=te unguri s[-i cunune. C-aici a=a-i obiceiul. }ntì se cunun[ la biserica lor, dar pe urm[ vin =i la tata, c[ zice c[ slujba noastr[
e mai sf`nt[...
— E mai sf`nt[... repet[ Titu ma=inal.
}n cur`nd sosi =i preotul, b[tr`n, cu hainele murdare, cu barba ne]ngrijit[ =i cu ni=te ochi bl`nzi ca de apostol. Avea fa\a transfigurat[ de o mul\umire m`ndr[. D[du m`na cu Titu,
]l a=ez[ la mas[, porunci fetelor s[ aduc[ un pahar de vin =i apoi, c`nd r[maser[ singuri, ]i zise cu o imputare u=oar[, fr[\easc[:
— M[ bucur, fiule, c-ai mai venit =i pe la noi... A=a se =i cade. C[ci trebuie s[ ne iubim unii pe al\ii to\i cei de-o limb[
=i de-o lege. De aceea m-am mirat =i m-a durut c[ ne-ai ocolit p`n[ azi...
Titu plec[ fruntea parc-ar fi a=teptat o binecuv`ntare =i rosti domol, ca un vinovat mustrat de remu=care:
— Iart[-m[, p[rinte!
2
Zvonul =i apoi =tirea c[ Ion nu vrea s[ ia de nevast[ pe Ana, de=i nu t[g[duie=te c[ cu d`nsul a r[mas ]ns[rcinat[, se r[sp`ndi, mai ales cu ajutorul Zenobiei, ]n tot satul. Celor ce spuneau c[ nu o ia fiindc[ nu se ]nvoie=te de zestre cu Vasile Baciu, le astupau gura cei ce =tiau c[ fl[c[ul nici nu vrea s[
stea de vorb[ cu tat[l fetei =i c[ deci =i-a b[tut joc de ea ]nadins
=i numai ca s[ se r[zbune pe Baciu pentru c[ nu i-a dat-o de bun[voie, ba ]nc[ odinioar[, la hor[, l-a =i bruftuluit de fa\[ cu toat[ lumea. }n casa Herdelea ]ns[ purtarea lui Ion era privit[
ca o murd[rie f[r[ pereche. B[t[ile ce le suferea Ana din pricina lui st`rneau zilnic valuri de lacrimi =i explozii de mil[ pentru victima „pra=c[ului“ Glaneta=ului, cu toate c[ p`n[ atunci fata lui Vasile nu se bucurase de nici o considera\ie ]n familia
]nv[\[torului. De c`te ori auzeau c[ Baciu bate pe Ana, 211
Liviu Rebreanu
am`ndou[ fetele lui Herdelea pl`ngeau cu hohote =i blestemau pe Ion, av`nd de partea lor f[\i= =i pe d[sc[li\a, care nu se ostoia p`n[ ce nu striga din cerdac spre casa Glaneta=ului: „S[
v[ fie ru=ine obrazului!“ De=i nu se ar[ta, ]nv[\[torul se indigna tot at`t de mult ca =i muierile, fiind un sentimental f[r[ seam[n
=i av`nd oroare de b[taie, ]nc`t chiar ]n =coal[, c`nd se
]nt`mpla s[-l scoat[ din s[rite vreun copil =i s[-i trag[ dou[-
trei la palm[, avea remu=c[ri zile de-a r`ndul. Laura mai
]ncerc[ de c`teva ori s[ explice fl[c[ului c[ nu-i =ade frumos ceea ce face, dar Ion parc[ ]nnebunise, t[cea =i r`njea ca un cìne turbat.
