,,Egreta violetă''de Ion Ochinciuc

^{— Minte! îi şopti el poetului. Vrea să ne tragă pe sfoară.}

^{— Hei! strigă din nou Theo Boniga. De data asta aţi amuţit voi?}

^{— O vrem pe Dana! îi răspunse Cernica netulburat. Chiar şi moartă!}

^{— Veniţi atunci s-o luaţi!}

^{— N-ai grijă c-o să venim! îl încredinţă gazetarul.}

^{— Uite ce-ţi propun, omule! rosti Theo Boniga pe un ton mai potolit. Ca să fiu sigur că nu trageţi iarăşi în mine, lăsaţi armele acolo şi ieşiţi în faţă.}

^{Propunerea nu i se părea rea lui Cernica.}

^{— S-a făcut! se învoi acesta pe loc.}

^{Îl împinse pe Sergiu în faţă, în chip de pavăză. Era încredinţat că Theo Boniga nu va trage în fiul său. Şi nu se înşelă.}

^{— Eşti prevăzător! constată pictorul, văzându-l pe Sergiu şi Cernica păşind cu fereală, unul după altul, spre căsuţă. Încredinţându-se apoi că cei doi nu aveau nicio armă asupra lor, iar din altă parte nu-l ameninţa altcineva, pictorul sări sprinten peste pervazul ferestrei, cu arma în mână.}

^{— Sunteţi băieţi cuminţi! constată Theo mulţumit.}

^{— Suntem! îl asigură Cernica.}

^{— Care dintre voi a tras?}

^{—Eu! îl privi Sergiu încruntat.}

^{— De ce, Brutus? zâmbi pictorul cu amărăciune.}

^{— Dacă i s-a întâmplat ceva Danei, uit că-mi eşti tată, îl preveni Sergiu fără să clipească.}

^{— Nici nu-ţi sunt măcar tată, nefericitule, îi replică atunci Theo cu un râs sarcastic. Mă-ta ştie cu cine te-a făcut! Fiindcă un fecior din sângele meu n-ar fi ridicat arma asupră-mi.}

^{Sergiu se clătină pe picioare, de parcă ar fi primit o lovitură puternică în moalele capului.}

^{— Te joci cu cuvintele! îl dojeni Cernica pe pictor.}

^{— De ce nu m-aş juca? îl sfidă acesta. E chiar atât de periculos?}

^{— Foarte periculos! îl preveni gazetarul.}

^{— Nu-i nimic! conchise atunci Sergiu cu glasul stins. Abia îmi va fi mai uşor să-l ucid.}

^{— N-ai să ai bucuria asta, mucosule! îl avertiză Theo. Mai bine-zis n-ai să mai apuci această clipă.}

^{— Oare? se auzi în acelaşi moment un glas gros, batjocoritor.}

^{Pictorul tresări şi vru să se întoarcă. Dar glasul bărbătesc îi porunci:}

^{— Nu mişca! Sunt cu degetele pe trăgaci!}

^{— Cine eşti? întrebă totuşi Theo Boniga.}

^{— Romulus Miron.}

^{Pictorul zâmbi dezarmat:}

^{— Trebuia să mă aştept!}

^{— Lasă arma jos! îi porunci Rolo din nou.}

^{Pictorul se supuse. Aruncă arma la picioare, înso­ţind mişcarea cu un zâmbet de scârbă.}

^{— Trei paşi înainte! auzi iarăşi glasul autoritar al lui Rolo Miron.}

^{Theo Boniga nu mai opuse nicio rezistenţă.}

^{În atelierul pictorului stăruia aceeaşi linişte suspectă. Fără a mai aştepta încuviinţarea celorlalţi, Sergiu Boniga o zbughi spre căsuţăşi izbi în uşă, deschizând furtunos. O găsi pe Dana Voicilă teafără, îngenuncheată lângă Milica. Culcată pe spate, laboranta se zvârcolea într-o criză de epilepsie. Dana încerca să-i ţină gura descleştată cu o batistăşi-i ştergea faţa cu un prosop ud.}

^{Sergiu se opri descumpănit.}

^{— Ce-aţi păţit? o întrebă el, cu sufletul la gura, pe ingineriţă.}

^{Aceasta însă nu-l auzea. În clipele acelea n-o interesa decât suferinda.}

^{Dezolat, Sergiu privi în jur. În peretele dinspre apus zări o gaură mare, neagră. Tânărul se înfiora. Cele două încărcături, pornite simultan din arma de, vânătoare, ar fi putut-o omorî pe Dana într-o secunda. Din fericire, însă, aceasta nu păţise nimic.}

^{— Dana! o strigă totuşi Sergiu.}