— Îţi urez succes, meştere.
— Mulţumesc!
Cernica porni din nou către căsuţă. Dar, după câţiva paşi, se opri şi roti privirea înapoi.
— Poate mă înşel, meştere, rosti el grav către pictor, sau poate intuiesc bine... dar tare aş vrea ca ceea ai de gând să termini aici să fie de-o asemenea valoare, încât să-ţi răscumpere toate păcatele.
Theo Boniga îi mulţumi, făcându-i ştrengăreşte cu ochiul.
CAPITOLUL XXV
Ploua într-una. Zi şi noapte. Revărsării apelor ieşite din matcă li se adăuga fără zăbavă potopul cerului. Marea, răscolită de o puternică furtună, mugea şi ea fioros. Doar debarcaderul micului port de pescari mai rezista grelelor încercări ale viiturilor Dunării.
Încotoşmănaţi în largi măntăi cauciucate, Rolo Miron şi Sergiu Boniga călcau fără fereală prin băltoace. Nu se opriră decât la debarcader, unde căutară adăpost. Aici li se păru a fi mai feriţi de apelurile alarmante ale sirenelor, ca şi de zbieretele şi răgetele animalelor. În schimb răpăitul ploii pe acoperiş, precum şi vuietul apelor dezlănţuite deveniseră de nesuportat.
Scuturându-şi apa de pe mantale, cei doi tineri priveau înfioraţi la tumultul din jur.
— Ce-a mai anunţat buletinul hidrologic? se interesă Sergiu în timp ce-şi dădea peste cap gluga udă a mantalei.
— Nivelul apelor continuă să crească! îi reproduse Rolo, aproape textual, comunicatul. Plouă în toata ţara... Locuitorii aşezărilor riverane sunt sfătuiţi să se pună la adăpost.
— Mai vine oare vaporul?
— Slabe speranţe.
Îngrijorarea de pe chipul tânărului Boniga spori. Dar şi cea a biologului, care-şi aţintea mereu privirea spre largul apelor, încercând, fără sorţi de izbândă, să străpungă cernerea deasă a ploii. Doar o chemare, mai curând ecoul unei strigări ce venea de la un ponton mult mai sudic, îi alungă pentru câteva clipe gândurile apăsătoare:
— E-he-ei!
— E-he-ei! îi răspunse Rolo spontan, cu mâinile pâlnie la gură.
— To-va-ră-şa in-gi-ner! răsună din nou ecoul
— Nu-i aici! îi strigă Rolo din răsputeri. Dar ce vrei?
— A ajuns apa la punctul trei, mai reuşi ecoul să transmită.
— Faceţi ce puteţi! îi sfătui biologul. Acesta ridica apoi din umeri, adresându-se lui Sergiu: Cu ce ar putea să-i ajute Dana?
Tânărul Boniga se uită atunci posomorât la Rolo Miron.
— De ce n-ai adus-o şi pe ea?
Biologului îi sări ţandăra:
— Tu ce-ţi închipui c-am făcut acolo? Şi adăugă resemnat: Se expune fără rost!
— „Căpitanul părăseşte ultimul vasul”, cită Sergiu nu fără o undă de mândrie.
— Dar e femeie! protestă Rolo mâhnit.
— Este! Şi Cernica unde e?
— Încearcă să vorbească la telefon cu Bucureştiul... Dar nu cred că va izbuti... Stâlpii au fost în bună parte doborâţi... firele rupte...
— E totuşi o privelişte rară! observă Sergiu Boniga, urmărind tumultul apelor care se scurgea spre mare.
Pentru un tânăr, ca el, tot ce se perinda atunci prin faţa ochilor lui părea nu numai inedit, dar şi captivant. Fiindcă i se ofereau scene de încleştare, pe viatăşi pe moarte, între oamenii Deltei şi forţele unite, dezlănţuite, ale cerului şi pământului. Porunca „scapă cine poate” trecea de la om la om, rostită clar, sigur, fără panică. Pescarii acţionau în acele momente ca nişte oşteni dintre cei mai disciplinaţi. Pe chipuri însă li se citea fără tăgadă o copleşitoare resemnare. Pentru că fiecare fusese nevoit să lase o parte din agoniseală pradă năvalei apelor.
— O mai fi rămas vreun om în baltă? se interesă Sergiu după un răgaz mai lung de tăcere.
— Dumnezeu ştie! îi răspunse Rolo absent, preocupat de alte gânduri. Dar ce spunea omul acela? întrebă el apoi. A ajuns apa la punctul trei?
— Parcă! făcu Sergiu nesigur.
— Înseamnă că a inundat şi Insula, constată biologul. E la acelaşi nivel.
— Tot n-au părăsit-o? făcu Sergiu surprins.
— În transportul cu care am venit eu nu erau... nici până la plecarea mea n-au dat vreun semn de viaţă.
—Ăştia-s nebuni? exclamă dezolat tânărul Boniga. Oare ce mai aşteaptă?
— Dana a trimis şi azi-dimineaţăşalupa grănicerească la ei.
—Şi?
— Theo i-a primit cu obişnuitul lui pomelnic de înjurături.