Fără a întoarce capul spre el, aceasta îi făcu semn să tacă.
— Pot să te ajut cu ceva? insistă tânărul.
Zadarnic. Dana tot nu-l auzea. Sergiu desluşi nişte paşi şi întoarse capul spre uşă. Rolo Miron, încărcat cu cele două puşti de vânătoare, se oprise în prag. De afară izbucni în aceeaşi clipă glasul iritat al lui Theo Boniga:
— Cine naiba v-a adus şi pe voi aici? Şi ce vreţi? Dana n-are nici pe dracu’... Şi nici n-am poftit-o la mine... Iar amărâta cealaltă a făcut iarăşi o criză... Şi numai din pricina voastră... O aveţi pe conştiinţă.
— Nu te mai văita ca o babă! sosi prompt răspunsul aspru al lui Cernica. Eu am trimis-o aici pe Dana, ca să vă prevină asupra primejdiei care se apropie.
— Puţin îmi pasă! continuă Theo să se tânguiască. Puţin mă interesează dacă vin sau nu apele! N-am timp de prostiile voastre! Eu am de lucru! Înţelegi? Am de lucru!
— O să te lăsăm îndată să lucrezi, îl linişti gazetarul.
— Dar nu pricepi, omule, că n-am nicio clipă de pierdut? strigă iarăşi pictorul. Nicio clipă! Înţelege-mă! Vreau să termin lucrarea... E opera vieţii mele... O să vedeţi! Şi-o să vă pară rău că m-aţi întrerupt... O să vă pară rău! La toţi!
— Măcar de-ar fi aşa! îi dori Cernica.
— Dar ce vreţi de la mine? Ce urmăriţi? voi săştie pictorul. Credeţi că ascund ceva? Că sunt un asasin ori un spion?
— Poate! rosti gazetarul senin.
Theo Boniga izbucni într-un râs sarcastic, apoi începu să-l insulte pe Cernica:
— E plină lumea de proşti! Şi de nătărăi... Şi de creduli... Şi de canalii!
— Dumneata printre care te numeri? îi replică gazetarul calm.
—Ştiu ce se vorbeşte despre mine, i se destăinui atunci, cu amărăciune, Theo Boniga. Şi mă miră că un om ca dumneata se alătură gloatei.
— „Gloata” asta, îi atrase Cernica atenţia, ne ţine pe toţi în spate... Fiindcă de la ea vin bănuţii cu care trăieşti aici ca un prinţ.
— Nu sunt bani furaţi, protestă pictorul.
— Oare? interveni din nou glasul gros al lui Rolo Miron, care ieşise între timp din căsuţă.
— Ce vrei să spui cu asta? îl înfruntă Theo Boniga.
Dar biologul nu-i dădu niciun răspuns. Se mulţumi doar să-i facă un semn discret lui Cernica, a cărui semnificaţie era: „Putem pleca.”
Gazetarul intenţiona să-l urmeze pe Rolo Miron, dar Theo Boniga îl reţinu:
— Aş vrea să-ţi vorbesc.
— Oricând! se învoi Cernica pe loc.
— Vino mâine pe la mine.
— Mâine? făcu gazetarul gânditor. Să nu fie prea târziu... Mai bine acum... Ne putem retrage mai încolo... Într-un loc unde nu ne aude nimeni.
— De acord! se învoi Theo Boniga.
Înainte de a-l urma pe pictor, Anghel Cernica îl consultă din ochi pe Rolo Miron. Acesta îi făcu semn că putea pleca fără grijă. Ambele arme, din mâinile biologului, erau încărcate.
Theo Boniga se îndreptă spre marginea sudică a Insulei, condus din urmă de gazetar. Pe drum însă nu rosti nicio vorbă. Păşea cu umerii aplecaţi, de parca purta o povară dintre cele mai grele. Se opri abia în dreptul unei sălcii pitice. Părea să fie unul din locurile sale preferate, de unde contempla marea şi Delta Dunării, după preferinţă.
— Zi, meştere! îl îmboldi gazetarul la vorbă, ajungându-l din urmă.
Theo Boniga îi zâmbi cuminte:
— Pari un om bun.
— Uite aşa s-a înşelat şi-o mireasă când s-a dus la vedere, încercă gazetarul să facă o glumă.
— Eşti singurul om cu mintea întreagă de pe aici, continuă pictorul să-l flateze.
— Săştii, meştere, că atunci când ţi se par cei din jurul tău nebuni, ar trebui să te întrebi singur daca n-ai vreo rotiţă care s-a defectat.
— Nu-i exclus să ai dreptate, conveni Theo Boniga. Dar nu pentru asta te-am chemat aici.
— Sunt numai urechi, îl îndemnă iarăşi Cernica la vorbă.
— Mă aflu într-o situaţie disperată, îi mărturisi sincer pictorul.
—Ştiu!
— Ce ştii? rosti Theo Boniga pe un ton răstit.
— Întocmai ce mi-ai spus: că te afli într-o situaţie aproape fără ieşire.