Uneori, legăturile dintre depresie, anxietate şi productivitate sunt de necontestat. Gândeşte-te la pictura omniprezentă a lui Edvard Munch, Strigătul, de exemplu. Nu doar că reprezintă cea mai veritabilă descriere a unui atac de panică, ci a fost şi – potrivit spuselor artistului însuşi – inspirată
direct dintr-un moment de teroare existenţială. Iată însemnările din jurnalul său: „Mergeam pe stradă în timp ce apunea soarele; deodată, cerul a devenit roşu ca sângele. M-am oprit şi m-am sprijinit de gard, simţindu-mă
obosit într-un mod de nedescris. Limbi de foc şi de sânge au pătat fiordul negru-albăstrui. Prietenii mei au continuat să meargă, în timp ce eu am rămas în urmă, tremurând de frică. Apoi, am auzit strigătul infinit, imens al naturii.”
Dar, chiar şi în lipsa unei dovezi clare că un episod tipic depresiv a inspirat o operă tipică de geniu, e imposibil să ignori numărul incontestabil al celor care au înfrânt depresia. Chiar şi fără să te concentrezi asupra lui Plath şi Hemingway şi Woolf, care chiar s-au sinucis, lista de depresivi faimoşi e zguduitoare. Şi, de cele mai multe ori, există o legătură între boală
şi munca lor.
O mare parte din munca lui Freud a fost bazată pe analizarea propriei sale depresii şi ceea ce considera el că ar fi fost soluţia. Pentru el, a 36 Ed. rom., trad. Mirela Munteanu, Humanitas, Bucureşti, 2009 (n. red.).
74
funcţionat cocaina, dar apoi – după ce a dat-o şi altora – a început să
realizeze că putea da dependenţă.
Franz Kafka e un alt membru de pe Aleea Celebrităţilor cu Depresie. A suferit de anxietate socială şi de ceea ce este considerat acum drept depresie clinică întreaga sa viaţă. Era şi ipohondru, trăind cu teama de schimbare fizică şi psihică. Dar a fi ipohondru nu înseamnă că nu te poţi îmbolnăvi şi, când a împlinit treizeci şi patru de ani, s-a îmbolnăvit de tuberculoză. În mod interesant, toate lucrurile despre care se ştie că i-au ameliorat depresia lui Kafka – înotul, călăritul, căţăratul – erau preocupări sănătoase din punct de vedere fizic.
Cu siguranţă, senzaţia de neputinţă şi claustrofobia din lucrările lui –
atât de des interpretate în termeni strict politici – erau şi rezultatul faptului că suferea de o boală care te face să te simţi claustrofobic?
Cea mai cunoscută poveste a lui Kafka e Metamorfoza. Un comis-voiajor se trezeşte într-o dimineaţă transformat într-o insectă uriaşă care a întârziat la muncă. E o poveste despre efectul dezumanizant al capitalismului, da, însă poate fi citită şi ca o metaforă despre depresie, cea mai kafkiană dintre boli. Deoarece, asemenea lui Gregor Samsa, depresivul se poate trezi uneori în încăperea în care a adormit şi, totuşi, să se simtă
complet diferit. Străin de sine însuşi. Captiv într-un coşmar.
Tot aşa ar fi putut Emily Dickinson să-şi scrie poemul „Am simţit o înmormântare în creier”37 fără a suferi de o angoasă mentală puternică?
Desigur, majoritatea depresivilor nu ajung să fie nişte Lincolni sau Dickinsoni sau Churchilli sau Munchi sau Freuzi sau Kafka (sau Mark Twaini sau Sylvia Plath sau Georgia O’Keeffe sau Ian Curtis sau Kurt Cobaini). Dar nici ceilalţi oameni nu ajung să fie dintre aceştia.
Adesea, oamenii folosesc sintagma „în ciuda”, în contextul bolilor psihice. A făcut aşa şi pe dincolo şi atât de şi atât de în ciuda faptului că
suferea de depresie/ anxietate/ OCD/ agorafobie/ orice. Însă, uneori, acel
„în ciuda” ar trebui să fie înlocuit cu „pentru că”. De pildă, eu scriu pentru că
sufăr de depresie. Nu eram scriitor înainte de asta. Intensitatea necesară –
pentru a explora lucrurile cu o curiozitate şi o energie nestăpânite – pur şi simplu nu era acolo. Frica ne face să fim curioşi. Tristeţea ne face să
filozofăm. („A fi sau a nu fi?”, e o întrebare pe care mulţi depresivi şi-o pun zilnic).
Şi, ca să ne întoarcem la Abraham Lincoln, ideea e că preşedintele mereu a suferit de depresie. Niciodată nu a depăşit-o complet, însă a trăit cu 37 În orig. „I felt a Funeral, in my Brain” (n. red.).
75
ea şi a reuşit să facă multe lucruri măreţe. „Orice lucruri măreţe a reuşit Lincoln să facă, ele nu pot fi explicate ca un triumf asupra suferinţei personale”, spune Joshua Wolf Shenk în articolul pe care l-am amintit. „Mai degrabă, ele pot fi privite ca un exces al aceluiaşi sistem care a produs suferinţa aceea. . Lincoln nu a realizat lucruri măreţe fiindcă şi-a rezolvat problema melancoliei; problema cu melancolia n-a făcut decât să alimenteze realizările sale extraordinare.”
Deci. Chiar dacă depresia nu e complet depăşită, putem învăţa să
folosim ceea ce poetul Byron denumea ca fiind un „dar de temut”.
Nu trebuie s-o folosim pentru a conduce un popor, precum Churchill sau Lincoln. Nu trebuie s-o folosim nici măcar ca să pictăm o pictură cu adevărat reuşită.
Putem, pur şi simplu, s-o folosim în viaţă. De exemplu, eu consider că o conştientizare solemnă asupra mortalităţii mă poate determina să mă bucur într-un mod dedicat de viaţă, acolo unde poţi să te bucuri de viaţă. Mă face să preţuiesc momentele petrecute împreună cu copiii mei şi cu femeia pe care o iubesc. Adaugă intensitate în moduri nefericite, dar şi în moduri pozitive.
Arta şi energia politică reprezintă doar o prelungire a acelei intensităţi care se poate manifesta într-un milion de alte feluri, majoritatea nefiind dintre cele care te vor face faimos, dar printre acestea sunt multe şi cele care, pe termen lung, vor adăuga în aceeaşi măsură în care vor lua de la tine.
Depresia e...
Un război interior.
Un câine negru (mulţumim, Winston Churchill şi dr. Johnson).
O gaură neagră.
Un foc invizibil.
O oală sub presiune.
Un diavol din interior.
O închisoare.
O absenţă.
Un clopot de sticlă („Stăteam sub acelaşi clopot de sticlă”, scria Plath,
