EU DE ACUM: Hamlet? Impresionant. Am uitat toate acele replici până
acum. A trecut mult timp de la facultate încoace.
EU DE ATUNCI: Încep să te cred.
EU DE ACUM: Mulţumesc.
EU DE ATUNCI: Vreau să spun, posibilitatea că ai exista. Posibilitatea că eu aş putea exista timp de mai mult de o decadă în viitor. Şi că m-aş putea simţi mult mai bine.
EU DE ACUM: E adevărat. Exişti. Şi ai o familie a ta. Ai o viaţă. Nu e perfectă. Nicio viaţă de om nu e. Dar e a ta.
EU DE ATUNCI: Vreau dovezi.
EU DE ACUM: Nu pot. Nu există o maşină a timpului.
EU DE ATUNCI: Nu, nu există. Presupun că pot doar să sper.
EU DE ACUM: Da. Ai încredere.
EU DE ATUNCI: O să încerc.
EU DE ACUM: Deja ai făcut-o.
38 Hamlet, prinţ al Danemarcei, trad. de Leon Leviţchi şi Dan Duţescu, în Opere complete, vol. 5, William Shakespeare, Ed. Univers, Bucureşti, 1986 (n. red.).
78
4
Viaţa
„Şi chiar dacă inima fi-va-ţi frântă, aşa frânt tot să trăieşti”
LORD BYRON, Pelerinajul lui Childe Harold39
Lumea
Lumea e concepută într-o manieră care ajunge din ce în ce mai mult să
ne deprime. Fericirea nu e benefică pentru economie. Dacă am fi fost fericiţi cu ceea ce aveam deja, de ce am fi avut nevoie de mai mult? Cum vinzi o cremă antiîmbătrânire? Faci pe cineva să se îngrijoreze cu privire la îmbătrânire. Cum îi determini pe oameni să voteze cu un anumit partid politic? Îi faci să se îngrijoreze cu privire la imigrare. Cum îi determini să-şi facă asigurare? Îi faci să se îngrijoreze cu privire la orice. Cum îi determini să-şi facă operaţii estetice? Le evidenţiezi defectele fizice. Cum îi determini să se uite la o emisiune TV? Inducându-le ideea că ar rata ceva. Cum îi determini să-şi cumpere un smartphone? Dându-le impresia că rămân în urmă. A fi calm a devenit un soi de act revoluţionar. A fi fericit cu existenţa ta neîmbunătăţită. A te simţi confortabil cu propriul tău sine uman, dezordonat, nu e prielnic pentru afaceri.
Şi, cu toate astea, nu avem o altă lume în care să trăim. Şi, de fapt, când ne uităm cu adevărat îndeaproape, lumea lucrurilor şi a reclamelor nu înseamnă viaţă. Viaţa e reprezentată de alte lucruri. Viaţa e ceea ce rămâne când dai la o parte toate porcăriile alea sau, cel puţin, când le ignori o vreme.
Viaţa e atunci când oamenii te iubesc. Nimeni nu va alege vreodată să
trăiască pentru un iPhone. Oamenii care te caută pe iPhone sunt ceea ce contează.
Şi, odată ce începem să ne revenim şi să trăim din nou, o facem cu alţi ochi. Lucrurile devin mai clare, iar noi devenim conştienţi de lucrurile pe care nu le vedeam înainte.
39 Byron, Opere, Poezia I, trad. Aurel Covaci, Univers, Bucureşti, 1985 (n. red.).
79
Norii ciupercă
Niciodată nu prevăzusem dubla lovitură a anxietăţii şi a depresiei înainte ca ele să mă lovească fatal la vârsta de douăzeci şi patru de ani. Dar ar fi trebuit s-o fac. Toate semnalele de alarmă erau acolo. Momentele de disperare de pe vremea când eram adolescent. Permanentele griji cu privire la orice. Şi, în special, cred că multe semne s-au arătat în perioada în care eram student la Universitatea Hull. Totuşi, problema cu semnalele de alarmă
e aceea că nu am trăit decât trecutul, nu şi viitorul, şi e greu să ştii că se va întâmpla ceva ce nu s-a întâmplat încă.
Avantajul de a fi avut depresie e că ştii la ce să fii atent şi erau multe de observat în perioada în care am fost la facultate, însă eu nu le-am văzut niciodată.
Obişnuiam să privesc cerul, în timp ce stăteam la etajul al cincilea din biblioteca universităţii, imaginându-mi, cu un soi de teroare întunecată, nori ciupercă la orizont. Uneori mă simţeam oarecum bizar. Cu marginile neclare, de parcă aş fi fost o pictură umblătoare. Şi, acum că mă gândesc, chiar aveam nevoie de mult alcool.
Avusesem şi ceea ce se cheamă un atac de panică, deşi nu la aceeaşi intensitate ca cele ce urmau să se petreacă. Iată ce s-a întâmplat.
În cadrul studiilor mele de Istorie Britanică, m-am înscris la cursul de Istoria Artei. Cu toate că nu mi-am dat seama atunci, asta însemna că, la un moment dat, urma să am o prezentare pe tema unei mişcări a artei moderne (am ales cubismul).
Nu pare a fi mare lucru, însă mă înspăimânta mai mult decât orice.
Întotdeauna îmi fusese teamă să vorbesc şi să susţin ceva în public. Dar asta a fost diferit. Pur şi simplu nu puteam să-mi însuşesc ideea că urma să stau în faţa unei săli de seminar pline cu – oh! – doisprezece, poate treisprezece oameni, şi să le vorbesc timp de douăzeci de minute. Oamenii aveau să se gândească la mine în mod activ şi să fie atenţi la mine şi să asculte cuvintele care îmi ieşeau pe gură.
– Toată lumea se emoţionează, mi-a spus mama la telefon. Nu e nimic de care să te temi. Şi, cu cât se apropie mai mult momentul, cu atât mai aproape e de a se termina totul.
Dar ce ştia ea?
Adică, dacă mi-ar fi curs sânge din nas? Dacă nu aş fi putut vorbi deloc?
Dacă aş fi făcut pipi pe mine? Mai erau şi alte îndoieli. Cum rosteşti 80
