Mirosul de pâine.

Să port haine curate (să fim serioşi, sunt scriitor, ăsta e un lucru mai rar decât ai putea crede).

Să mă gândesc că sunt lucruri care funcţionează pentru mine.

Să ştiu că alte lucruri funcţionează pentru alţi oameni.

Să mă las complet absorbit de ceva.

Să ştiu că altcineva ar putea citi aceste cuvinte şi că, cine ştie?, durerea pe care am simţit-o nu a fost în zadar.

5

A fi

„Aşază-ţi urechea în dreptul sufletului şi ascultă cu atenţie.”

ANNE SEXTON

Elogii pentru papă-lapte

Eu sunt un papă-lapte.

Cred că asta reprezintă o parte şi o dimensiune a depresiei şi a anxietăţii sau – ca să fiu mai exact – în a fi o persoană predispusă depresiei şi anxietăţii. Mai cred şi că nu voi depăşi niciodată în totalitate căderea pe care am avut-o cu paisprezece ani în urmă. Dacă piatra cade cu putere va face valuri pentru totdeauna.

Am trecut de la a nu mă simţi niciodată fericit la a mă simţi fericit –

sau, cel puţin undeva, pe terenul de joacă – în majoritatea timpului. Aşadar, sunt un norocos. Dar am devieri. Fie am devieri când sunt cu adevărat depresiv/anxios din cauză că am făcut ceva prostesc (m-am îmbătat prea tare şi am venit acasă la ora cinci dimineaţa, după ce mi-am pierdut portofelul şi a trebuit să mă milogesc de taximetrişti să mă ducă acasă). Dar, în general, zi de zi, nu mă împotrivesc depresiei. Am o doză mai mare de acceptare. Ăsta sunt. Şi, pe lângă asta, a mă împotrivi nu face decât să

înrăutăţească lucrurile. Şmecheria e să te împrieteneşti cu depresia şi 95

anxietatea. Să fii recunoscător pentru ele, fiindcă atunci le poţi face faţă mult mai bine. Iar modul în care m-am împrietenit eu cu ele a fost prin a le mulţumi că sunt un papă-lapte.

Desigur, dacă nu aş fi fost un papă-lapte, nu aş fi cunoscut niciodată

zilele acelea oribile de nimicnicie. Zilele acelea în care simţi fie panică, fie intensitate, fie o letargie care te doare până în măduva oaselor. Zilele în care te urăşti sau în care te îneci în valuri invizibile. Uneori, plângându-mi de milă, mă simţeam prea fragil pentru o lume a vitezei şi a unghiurilor potrivite şi a zgomotului. (Ador teoria evoluţionistă a depresiei adusă de Jonathan Rottenberg care are de-a face cu a fi incapabil să te adaptezi la prezent: „Un sistem de existenţă străvechi s-a ciocnit de un mediu nou de operare complicat, creat de o specie remarcabilă.”) Dar aş fi încercat să mă tratez la un spa mental magic şi să cer un remediu pentru condiţia mea de papă-lapte? Probabil că nu. Trebuie să simţi teroarea vieţii pentru a simţi şi miracolele ei.

Iar eu o simt astăzi, de fapt, chiar în momentul acesta, în ceea ce pare a fi o după-amiază înnorată şi destul de cenuşie. Simt miracolul pur şi impenetrabil care e viaţa aceasta stranie pe care o avem aici, pe pământ, noi, cei şapte miliarde de oameni, grupaţi în satele şi oraşelele noastre de pe punctul acesta albastru, care e planeta noastră, petrecându-ne cele aproximativ 30000 de zile distribuite pe cât de bine putem, într-o insignifianţă splendidă.

Îmi place să simt forţa acelui miracol. Îmi place să mă cuibăresc în viaţa aceasta şi s-o explorez prin magia cuvintelor şi a oamenilor (şi prin magia sendvişurilor cu unt de arahide). Şi mă bucur să simt fiecare secundă

tumultuoasă din viaţă, şi să mi se facă pielea de găină, şi să-mi bată inima cu putere când merg printr-o încăpere mare cu toate tablourile lui Tintoretto în Galeria Naţională şi mă bucur de sinestezia care are loc atunci când îi citesc pe Emily Dickinson sau pe Mark Twain şi mintea mea simte căldura acelor vechi cuvinte americane.

A simţi.

Despre asta e vorba.

Oamenii pun atât de mult preţ pe gândire, însă a simţi este esenţial.

Îmi doresc să citesc cărţi care mă fac să râd şi să plâng şi să mă tem şi să

sper şi să trag un pumn în aer, în semn de triumf. Îmi doresc ca o carte să mă

îmbrăţişeze ori să mă apuce de ceafă ori de gât. Nu m-ar deranja nici măcar dacă mi-ar trage un pumn în stomac. Pentru că ne aflăm aici pentru a simţi.

Îmi doresc viaţa.

Îmi doresc s-o citesc şi s-o scriu şi s-o simt şi s-o trăiesc.

96

Îmi doresc ca, pentru cât de mult timp e posibil în existenţa asta care ţine cât ai clipi, să simt tot ce poate fi simţit.

Urăsc depresia. Mi-e teamă de ea. Sunt îngrozit, de fapt. Dar, în acelaşi timp, ea m-a făcut să fiu cine sunt. Şi, dacă – pentru mine – acesta e preţul pentru a simţi viaţa, atunci e un preţ pe care merită să-l plătesc.

Mă mulţumesc să fiu şi atât.

Cum să fii puţin mai fericit decât Schopenhauer Pentru Arthur Schopenhauer, filosoful preferat al depresivului (şi, totodată, cel care i-a influenţat pe Nietzsche, Freud şi Einstein, în moduri diferite, dar semnificative), viaţa reprezenta o căutare a ţelurilor inutile.

„Suflăm un balon de săpun pe cât de lung şi de lat e posibil, în ciuda certitudinii că se va sparge.” Din punctul său de vedere, fericirea e imposibilă, din cauza acestor ţeluri. Ţelurile sunt sursa nefericirii. Un ţel neatins cauzează suferinţă, dar a-l atinge nu-ţi oferă decât o satisfacţie minimală.

De fapt, dacă stai să te gândeşti, o viaţă construită din ţeluri va fi dezamăgitoare. Da, se prea poate să te împingă înainte, să te determine să

întorci filele propriei tale existenţe dar, în cele din urmă, te va lăsa gol pe dinăuntru. Fiindcă, şi dacă reuşeşti să-ţi atingi ţelurile, ce urmează? Ai câştigat ceea ce-ţi lipsea, dar, atunci când îl ai, ce urmează? Fie îţi stabileşti un nou ţel şi te stresezi cu privire la modul în care să păstrezi lucrul pe care l-ai obţinut, fie te gândeşti – odată cu toţi oamenii care trec prin criza vârstei de mijloc (sau timpurie sau târzie) în momentul de faţă – Asta e tot ce mi-am dorit, aşa că, de ce nu sunt fericit?

Aşadar, care era răspunsul lui Schopenhauer? Ei bine, dacă a-ţi dori lucruri era problema, răspunsul era să renunţi la lucruri. În limbajul său, cauza suferinţei e intensitatea voinţei.

Schopenhauer credea că, dacă ar putea vizualiza o imagine de ansamblu, văzând omenirea ca pe un întreg şi suferinţa sa ca pe un întreg, o persoană ar întoarce spatele vieţii şi şi-ar refuza instinctele. Cu alte cuvinte, planul Schopenhauer implică a nu face sex, a avea foarte puţini bani, a mânca de post şi puţină autotortură.

Doar în felul acesta – prin a refuza complet dorinţele omeneşti – am putea vedea adevărul că în faţa noastră „există, cu certitudine, doar nimicul”.

Cam trist, nu?

97

Ei bine, da. Cu toate că Schopenhauer nu a recomandat sinuciderea, a recomandat un mod de viaţă sinucigaş, în care orice plăcere trebuia respinsă.

Dar Schopenhauer a fost un mare ipocrit. A vorbit ca el şi a făcut ca alţii. Aşa cum a explicat Bertrand Russel în cartea sa, Istoria filozofiei occidentale42:

„De regulă, mânca bine, la un restaurant bun, avea multe poveşti de dragoste triviale, care erau pline de senzualitate, dar nu de pasiune; era certăreţ şi destul de zgârcit. Odată, s-a enervat pe o croitoreasă bătrână care vorbea cu o prietenă afară, lângă uşa apartamentului său. A împins-o pe scări, lăsându-i leziuni permanente. . E greu să găseşti în viaţa sa vreo virtute, cu excepţia bunătăţii sale faţă de animale.. Cu privire la orice alte aspecte, era în totalitate egoist.”

Schopenhauer – marele pesimist – chiar îţi arată cum funcţionează

nefericirea. Opera sa a impus ţeluri antiţel pe care el nu le-a putut atinge.

Ei bine, eu nu sunt de acord cu împinsul femeilor în vârstă pe scări, dar îl înţeleg pe Schopenhauer. Cred că el a văzut problema – voinţa sau dorinţa egoului sau impulsul orientat spre ţeluri sau ce termen istoric vreţi să

folosiţi – dar, în viaţă, a ţinut piept întunericului (de regulă, în sens propriu, având în vedere viaţa sa amoroasă dezordonată).