După cum am spus, atunci când mă panicam, îmi doream să existe un pericol real. Dacă ai un atac de panică dintr-un motiv anume, acela nu e un atac de panică, ci un răspuns logic la o situaţie de temut. De asemenea, când mă simţeam tras în acea tristeţe greoaie şi infinită, îmi doream să existe o cauză exterioară.
Însă, odată cu trecerea timpului, am aflat ceva ce nu ştiam înainte. Am aflat că a merge în jos nu era singura posibilitate. Dacă rezistai, dacă trăgeai de tine, situaţia se îmbunătăţea. Se îmbunătăţea şi se înrăutăţea şi apoi se îmbunătăţea.
Suişuri şi coborâşuri, suişuri şi coborâşuri, după cum îmi spusese un medic homeopat pe vremea când locuiam în casa părinţilor mei (cuvintele homeopatei funcţionaseră mai bine decât tincturile ei).
Paranteză
(Depresia e ceva straniu. Chiar şi acum, când scriu asta, la o distanţă de paisprezece ani de momentul în care m-am aflat cel mai jos, tot nu am scăpat complet de ea. O depăşeşti, însă, în acelaşi timp, nu o depăşeşti niciodată în întregime. Revine secvenţial, când eşti obosit sau anxios sau când ai mâncat porcării şi te prinde cu garda jos. Chiar acum câteva zile m-am trezit cu ea. I-am simţit cercurile fumurii deasupra capului, cu sentimentul acela rău-prevestitor de frică de viaţă. Dar apoi, după ce am petrecut o dimineaţă cu cei mai tari copii din lume de cinci, respectiv şase ani, s-a retras. Acum, e ceva ce pun între paranteze. Lecţie de viaţă: calea de scăpare nu e niciodată
prin tine însuţi.)
Petrecerile
Timp de zece ani din viaţa mea nu am putut merge la o petrecere fără
să fiu îngrozit. Da, iată-mă pe mine, care lucrasem în Ibiza pentru cea mai mare şi mai dezlănţuită petrecere din Europa, incapabil să intru într-o încăpere plină de oameni veseli, cu pahare de vin în mână, fără să am un atac de panică.
La scurt timp după ce am fost publicat, îmi făceam griji că aş fi fost lăsat deoparte, aşa că m-am simţit obligat să merg la o petrecere de Crăciun 86
a literaţilor. Eram treaz, din moment ce încă mă temeam înfiorător de tare de alcool, şi m-am îndreptat spre o încăpere în care m-am simţit imediat pe din afară, întrucât oameni geniali faimoşi (Zadie Smith, David Baddiel, Graham Swift) păreau să se afle peste tot, cu feţele lor inteligente, simţindu-se în elementul lor pe deplin.
Desigur, niciodată nu e uşor să umbli într-o încăpere plină de oameni.
E momentul acela ciudat în care te găseşti plutind pe acolo, ca o moleculă
singuratică, în timp ce toţi ceilalţi stau în cercurile lor mici şi restrânse, râzând şi discutând.
Am rămas în mijlocul încăperii, uitându-mă după cineva pe care îl ştiam şi din alt motiv decât acela că era faimos, şi nu am putut găsi pe nimeni. Îmi ţineam paharul de apă minerală (mă temeam prea tare de cofeină şi zahăr ca să pot bea altceva) şi am încercat să mă gândesc că
stânjeneala mea mă făcea să fiu un geniu. Până la urma urmei, Keats şi Beethoven şi Charlotte Brontë detestau petrecerile. Dar apoi, am realizat că
erau probabil milioane de negenialoizi care detestau petrecerile, de asemenea.
Preţ de vreo două secunde m-am privit accidental în ochi cu Zadie Smith. Ea s-a întors. Cu siguranţă a crezut că eram un dubios. Regina literaturii mă crede un dubios!
Cu o sută nouăzeci şi unu de ani înainte de petrecerea aceea şi la doar câţiva kilometri distanţă, Keats stătea şi scria o scrisoare către prietenul său, Richard Woodhouse.
„Când mă aflu într-o încăpere cu Oameni”, a scris el, „dacă mă eliberez vreodată de a medita la creaţiile propriei mele minţi, atunci nu sinele meu merge acasă la mine, ci identitatea tuturor celorlalţi din încăpere începe să
mă apese atât de puternic, încât, în scurt timp, sunt anihilat”.
În timp ce stăteam acolo, iar bulele de dioxid de carbon mi se spărgeau în pahar, am simţit un fel de anihilare. Am început să nu mai fiu pe deplin sigur că mă aflam acolo cu adevărat şi am simţit că plutesc. Asta era. O
recidivare. Săptămâni, poate că luni de depresie mă aşteptau.
Respiră, mi-am spus. Doar respiră.
Aveam nevoie de Andrea. Aerul se rarefia. Mă aflam în cerc. Trecusem de linia orizontului. Nu-mi era deloc bine. Eram pierdut în gaura neagră
creată de mine însumi.
Am pus paharul pe o masă şi am ieşit de acolo. Am lăsat la garderobă o haină care, din ce ştiu, ar putea fi tot acolo. Am ieşit în noaptea londoneză şi am alergat scurta distanţă până la cafeneaua în care Andrea, eterna mea salvatoare, mă aştepta.
87
– Ce s-a întâmplat? a întrebat ea. Credeam că stai o oră.
– N-am putut. Trebuia să plec de acolo.
– Ei bine, ai plecat. Cum te simţi?
M-am gândit la asta. Cum mă simţeam? Ca un idiot, evident. Dar, totodată, atacul meu de panică trecuse. Pe timpuri, atacurile de panică nu treceau pur şi simplu. Ele pur şi simplu se transformau în şi mai multe atacuri de panică, doborându-mă, ca pe un duşman, până când depresia venea şi îmi cucerea mintea. Dar nu. Mă simţeam din nou destul de normal.
O persoană normală, alergică la petreceri. Îmi venise să mor la petrecere, dar nu întocmai. Serios, doar voisem să plec de acolo. Dar, cel puţin, măcar am intrat în încăpere. Chiar şi ăsta era un progres. Un an mai târziu, aveam să fiu mai bine, nu doar ca să merg la petrecere, ci şi să călătoresc singur până acolo. Uneori, pe calea anevoioasă şi dură a recuperării, ceea ce pare a fi un eşec poate fi un pas înainte.
#motivesăiubeştiviaţa
Am întrebat câţiva oameni care au experimentat depresia, anxietatea sau gândurile sinucigaşe: „Ce te ajută să mergi mai departe?” Acestea au fost motivele lor să iubească viaţa:
@Matineegirl
Prietenii, familia, acceptarea, împărtăşirea, a şti că, în cele din urmă, câinele negru va pleca. #motivesăiubeştiviaţa
@mannyliz
Pe scurt, copiii mei. Ei nu au cerut să se nască dintr-o mamă care, din când în când, se chinuie să rămână pe linia de plutire.
@groznez
